Articole

Interferenta Poezie-Rugaciune: Ana Blandiana

Dumnezeu al vinovăției de a fi hotărât singur / Raportul între bine și rău

Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,

Al ciocârliilor și al bufnițelor,

Dumnezeu al râmelor, al scorpionilor

Și al gândacilor de bucătărie,

Dumnezeu care i-ai învățat pe fiecare altceva

Și știi dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia,

Aș da orice să înțeleg ce-ai simțit

Când ai stabilit proporțiile

Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,

Când ai așezat într-un cioc cântecul

Și în altul croncănitul,

Și-ntr-n suflet crima și în altul extazul,

Aș da orice, mai ales, să știu

Dacă ai avut remușcări

Că pe unii i-ai făcut victime și pe alții călăi,

Egal de vinovat față de toți

Pentru că pe toți i-ai pus

În fața faptului împlinit.

Dumnezeu al vinovăției de a fi hotărât singur

Raportul între bine și rău,

Poezia Anei Blandiana este, probabil, unul din cele mai puternice exemple pe care le putem da pentru teoria genurilor impure, sau cazurilor limită, unde nu putem distinge cu ușurință o tipologie textuală clară, însă putem vedea fenomene de interferență a genurilor în procesul de construcție internă al sensului. Avem de-a face, fără doar și poate, cu un act poetic: subiectul creator construiește o nouă lume, intensională, prin reinterpretarea celei empirice și nu vorbește despre aceasta din urmă. Viziunea subiectului și înțelegerea ordinii universale supuse voinței lui Dumnezeu este doar una dintr-o paradigmă foarte generoasă de posibilități. Actul creator poetic însuși pleacă de la dorința subiectivă de a-și explica viziunea asupra lumii cu toate problemele teologice ce decurg din aceasta. Nu se poate ignora, totuși, titlul poemului, ce îl declară, asumat, ca fiind rugăciune. Nu o rugăciune tradițională, cu toate implicațiile și presupozițiile ei, așa cum am văzut, dar totuși cu elemente din aceasta.

Spre deosebire de poemul secției trecute, aceasta reprezintă o adresare directă lui Dumnezeu, a cărui nume apare, aproape evanghelic, de patru ori. Primele doua invocări ale numelui Domnului stabilesc un cadru specific lumii și universului de discurs al credinței, în care se recunoaște că Dumnezeul omnipotent și omniscient este cauza primară a ordinii universale. El este astfel Dumnezeu ”al libelulelor, al fluturilor de noapte / al ciocârliilor și al bufnitelor”, ”al râmelor, al scorpionilor / Și al gândacilor de bucătărie”, toate creaturi diverse, unele pradă, altele prădătoare, cu nimic signifiant în comun în afara faptului că sunt toate ființe vii ce își datorează existența și felul de a fi (posibilitatea ființării în moduri particular determinate) Divinității. Însă atenție deosebită trebuie acordată diferențelor; lumea poetică instituită este una a contrastelor imposibil de reconciliat de către puterea de înțelegere a subiectului creator. Acesta își asuma astfel limitarea, inferioritatea în fața partenerului Divin de dialog, ceea ce, în sine reprezintă o trăsătură a sensului textual al rugăciunii. Problema din perspectiva rugăciunii pure, tradiționale, nu vine sub nicio formă din plasarea subiectului creator pe același picior de egalitate cu Dumnezeu, ci vine din chestionarea planului după care acesta a instituit Universul. În loc ca planul universal să fie acceptat pentru ceea ce este și să fie lăudat, cum este cazul lui Coleridge, lumea poetică imaginată este dominată de inegalități inerente ce o aruncă într-un haos al nedreptății, pe care subiectul creator nu îl poate explica singur și de aceea se instituie nevoia comunicării cu Dumnezeu. Urmează un dialog de tragere la răspundere, de cerere de explicații de la Cauzalitatea Primară pentru o ordine universală imperfectă. Acest lucru nu este neîntâlnit, iar teologii tind să fie de acord că și atunci când vrem să ne ”certăm” cu Dumnezeu, suntem tot în spațiul rugăciunii. Suntem de acord cu această teză și vrem să o susținem din perspectiva teoriei instaurării sensului textual.

A treia invocare directă a lui Dumnezeu vine cu analiza și/sau descrierea elementelor principale ce constituie nemulțumirea subiectului creator cu privire la creația Divinului. Se pleacă de la diferențele epistemologice dintre oameni (”i-ai învățat pe fiecare altceva”), foarte probabil generatoare de conflict și de lipsă de înțelegere interumană și se intuiește problema filosofică a omniscienței lui Dumnezeu în versul ”Și știi dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia”: dacă Dumnezeu știe dinainte ce i se va întâmpla fiecăruia dintre noi, este foarte greu, spre imposibil, a se putea demonstra și reconcilia în această paradigmă ideea de liber arbitru, care este una din temele centrale ale filosofiei creștine (și nu numai). Se revine apoi, imediat, la contraste și inegalitate, iar vina pentru existența acestora este pusă pe Dumnezeu: ”ce-ai simțit / când ai stabilit proporțiile” și ”când ai așezat într-un cioc cântecul / și în altul croncănitul”.

Cântecul și croncănitul, două elemente amplificate apoi prin extaz și crimă, sunt rezultate venite de la ființe ce aparțin acelorași categorii, însă sunt diametral opuse. Totuși, cazul crimei și extazului, precum și al victimelor și călăilor, este fundamental diferit din cauza subiecților umani posibili, față de păsările responsabile pentru cântec și croncănit. Deși subiecții umani sunt înzestrați cu conștiință, inteligență și, mai presus de toate, liber arbitru, deci posibilitatea de a alege, ambele categorii de cazuri sunt tratate ca fiind identice și sunt atribuite cauzalității Divine. Mai mult, întemeierea acestora sub forma percepută de subiectul creator este văzută ca un lucru rău, sugerat de folosirea termenului ”remușcări” și reprezintă o închisoare din care nu se poate nicicum evada, deoarece Dumnezeu a pus toate elementele universale ”În fața faptului împlinit”. Aici viziunea poetică începe să se îndepărteze cât mai mult de instaurarea unei lumi de credință propriu-zisă și putem vedea de ce textul pune probleme tipologice mari, din punctul nostru de vedere. Pe de o parte, se acceptă existența lui Dumnezeu, calitatea acestuia de Creator și cauzalitate universală primă și rolul acestuia de Guvernant al lumii create, a cărei ordine și desfășurare trebuie să subscrie voinței Sale. Pe de altă parte, se chestionează caracterul inerent bun al creației și al lui Dumnezeu Însăși. Aceasta provine din imposibilitatea comprehensiunii ordinii universale așa cum este ea înțeleasă de subiectul creator. Să nu uităm, totuși, că subiectul creator absolut al poeziei își obiectivează propria viziune, deci asta nu înseamnă că ne este redată singura posibilitate de a privi ordinea universală (că este redat ceva obiectiv) sau, mai mult, că posibilitatea comprehensiunii, chiar și într-o astfel de viziune, nu poate veni niciodată. Avem de-a face cu un proces epistemologic care pleacă de la anumite presupoziții ce contrariază credința adevărată, clară, dar răspunsurile căutate pot schimba radical aceste presupoziții și pot schimba viziunea subiectului creator. Ele pur și simplu nu sunt acolo încă. Probleme puse în lumea instaurată de poezie au un oarecare caracter general, în sensul în care ele vor fi apărut și la mulți (dacă nu la toți) subiecții cititori ce vor căuta să reconstruiască, în propria lor dimensiune internă, sensul textului. Teologia creștină și învățăturile bisericii adresează aceste probleme și oferă răspunsuri reconciliatoare, însă conținutul lor poate face obiectul doar unei lucrări de apologetică/teologie creștină, ce se îndepărtează prea mult de la paradigma noastră teoretică. Ce trebuie să urmărim este că faptul chestionării intențiilor sau planului Creatorului admite că există un Creator; așază peste lumea instaurată misterele religioase ale Universului ca și creație și ale voinței lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, caracterul religios al textului este indiscutabil. Am precizat înainte că această voință poate sau nu să fie cognoscibilă, respectiv comprehensibilă, însă Îl aduce pe Dumnezeu în viziunea despre Univers și îi conferă un statul absolut. Așa începe să se instaureze lumea credinței ce interferează cu lumea fantastică creată prin actul poetic.

Se ating probleme foarte sensibile și în ultima parte a poemului unde, în primă instanță, la o a patra (și ultima) invocare directă a numelui lui Dumnezeu, I se reproșează a prioritatea Sa universală. Dumnezeu instituie lumea materială, ordinea universală și felul de a fi al tuturor lucrurilor din propria sa inițiativă și fără a se consulta cu nimeni altcineva. Pare că subiectul creator își asuma contradicția inerentă acestei teze, și anume că, dacă Dumnezeu este prima cauză în Univers, El nu are posibilitatea de a se consulta cu nimeni, pentru că nimic nu există înainte ca El să îl creeze, și trece de aceasta, atacând problema balanței între bine și rău în univers. Aceasta este îndelung discutată în teologie, unde se dau argumente despre existența răului într-un Univers creat de un Dumnezeu infinit bun șamd., și, din nou, nu ne vom opri asupra ei, dar vom remarca, totuși, că simpla punere a probleme, exprimării frustrării lipsei de înțelegere nu este nici anti-religioasă (în sensul de ateistă, care să ducă la negarea existenței Divinului și lucrării Acestuia) și nici nu presupune că o explicația nu poate exista. Atenția subiectului creator pare să fie mai mult îndreptată pe durerea provenită din lipsa, la momentul instaurării lumii poetice și, implicit, în aceasta, de răspunsuri și explicații despre Planul Divin originar. A doua problemă pusă este cea a fiului care nu seamănă cu Dumnezeu. Expresia are valența dublă și poate avea ca referent fie Iisus Hristos, Fiul, fie omul, fiul făcut după asemănarea cu Dumnezeu. Indiferent de designat, semnificația care se construiește este aceeași, din moment ce amândoi suferă în lumea creației, din cauza coexistenței contrariilor și a disproporției dintre bine și rău. Astfel fiul suferă (”trupul însângerat”) și îndepărtează asemănarea cu Divinitatea care stabilește absolut toate modurile de a fi într-o existență în care acestea nu se pot răsfrânge asupra Sa.

Considerând toate acestea, deși o face prin procedee și printr-o lumea foarte diferită de tot ce am discutat până acum, textul de față îmbină universul de discurs poetic cu cel al credinței și instituie, printr-o perspectivă subiectivă absolută, o lume a fanteziei peste care se așază misterele religioase și care îl înglobează pe Dumnezeu ca dimensiune omniprezentă și ca adresare directă, într-un monolog asimetric, considerat, din cauza convingerii cu care subiectul creator își investește presupozițiile, ca fiind dialog. Astfel se actualizează o credință, chiar dacă nu una clară, adevărată, în sensul canonic, duhovnicesc, atât în planul textului cât și în activitatea de a actualiza în sufletele subiectului creator și subiecților cititori conținutul de sens al textului acestuia de poezie-rugăciune.

Advertisements

2 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s