Articole

Interferenta Poezie-Rugaciune: Coleridge

”Awake, my soul! not only passive praise / Thou owest!"

Din “Hymn Before Sunrise”:

Awake, my soul! not only passive praise

Thou owest! not alone these swelling tears,

Mute thanks and secret ecstasy! Awake,

Voice of sweet song! Awake, my heart, awake!

Green vales and icy cliffs, all join my Hymn.

Thou first and chief, sole sovereign of the Vale!

O struggling with the darkness all the night,

And visited all night by troops of stars,

Or when they climb the sky or when they sink:

Companion of the morning star at dawn

Thyself Earth’s rosy star, and of the dawn

Co-herald: awake, O wake and utter praise!

Who sank thy sunless pillars deep in Earth?

Who filled thy countenance with rosy light?

Who made thee parent of perpetual streams?

And you, ye five wild torrence fiercely glad!

Who called you forth from night and utter death,

From dark and icy caverns called you forth, 

Down those precipitous, black jagged rock,

For ever shattered and the same for ever?

Who gave you your invulnerable life,

Your strength, your speed, your fury, and your joy,

Unceasing thunder and eternal form?

And who commanded (and the silence came),

Here let the billows stiffen, and have rest?

Ye Ice-falls! ye that from the mountain’s brow

Adown enormous ravines slope amain – 

Torrents, methinks, that heard a mighty voice,

And stopped at once amid their maddest plunge!

Motionless torrents! Silent cataracts!

Who made you glorious as the Gates of Heaven

Beneath the keen full moon? Who bade the sun

Clothe you in rainbows? Who, with living flowers

Of the loveliest blue, spread garlands at your feet? 

GOD! Let the torrents, like a shout of nations,

Answer! and let the ice plains echo, GOD!

 

GOD! Ye meadow-streams with gladsome voice!

Ye pine-groves, with your soft and soul-like sounds!

And they too have a voice, yon piles of snow,

And in their perilous fall shall thunder, GOD!

Ye living flowers that skirt the eternal frost!

Ye wild goats sporting around the eagle’s nest!

Ye eagles, play-mates of the mountain storm!

Ye lightnings, the dread arrows of the clouds!

Ye signs and wonders of the element!

Utter forth God, and fill the hills with praise!

Thou too, hoar Mount! With thy sky-pointing peaks,

Oft from whose feet the avalanche, unheard,

Shoots downward, glittering through the pure serene

Into the depth of clouds, that veil thy breast –

Thou too again, stupendous Mountain! Thou

That as I raise my head, awhile bowed low

In adoration, upward from thy base

Slow travelling with dim eyes suffused with tears,

Solemnly seemest, like a vapoury cloud,

To rise before me – Rise, O ever rise,

Rise like a cloud of incense from the Earth!

Thou kingly Spirit throned among the hills,

Thou dread ambassador from Earth to Heaven,

Great Hierarch! tell thou the silent sky, 

And tell the stars, and tell yon rising sun,

Earth, with her thousand voices, praises God.”

Primele patru versuri ale fragmentului sunt  deosebit de interesante , deoarece sunt singurele care se referă la o persoană , în general, și singurele în care subiectul creator este auto-referențial, lucru destul de rar în rugăciune ca cerere, însă destul de comun în imnurile psalmice, despre care autorul a recunoscut că au servit drept model pentru ceea ce a vrut el să scrie. Însă nu vom face sub nicio formă o analiză de tip pozitivistă și nu vom considera elemente din afara textului. Am stabilit că o astfel de abordare reprezintă o metodologie cu drum închis, din perspectiva lingvisticii integrale conturate mai sus. Subiectul creator construiește prin metafora personificării naturii o lume religioasă a cărui motor este epifania romantică. Revelația care stă la baza acestui imaginar fantastic este o nevoie intrinsecă a creației  naturale de a-și lăuda Creatorul, clar, răspicat și perpetuu; de a reactualiza, prin simpla existență, bucuria ființării și, implicit, slava lui Dumnezeu. O bună parte din fragment vorbește despre o ”trezire” (awake), deci se conturează  o lume a schimbării atitudinii față de faptul că natura există așa cum a lăsat-o Dumnezeu. În primele rânduri, i se cere trezirea chiar inimii sau sufletului subiectului creator; schimbarea de paradigmă cerută trebuie să plece de la subiectul creator absolut, la rândul său în calitate de făptură a lui Dumnezeu. Lauda adusă trebuie să fie una exteriorizată, poate chiar ostentativă (a nu se confunda cu ostentativul  posibil al actului rugăciunii în public pentru adunarea de lauri de la alții). ”Lacrimile”, ”mulțumirile mute” și ”extazul (în) secret” devin inadecvate, pentru că fac parte dintr-o lume anterioară epifaniei și, deci, nu pot fi înglobate în această restructurare a realității din perspectiva subiectului creator, pe care poemul o propune. Ele trebuie înlocuite cu ”vocea unui cântec dulce”, în care să se alăture toate elementele naturale contemplate de subiectul creator la momentul epifaniei. Însă, motorul, sau cauzalitatea primară de re-imaginare a lumii și construirea unei alteia prin metaforă, vine din interiorul acestuia din urmă. Revelația este cauzalitatea structurării imaginarului poetic în acest fel, dar nu și structurării Universului în forma contemplată, căci aceasta îi revine, atât în lumea materială exterioară poetului, cât și în cea intensională construită de poezie, lui Dumnezeu.

Secțiunile următoare, până la primul ”GOD”, combină lauda naturii cu argumente despre de ce aceasta trebuie să îl laude pe Creator, fără a exprima asta direct, ci prin a încerca să facă natura însăși să-L intuiască, printr-o serie de afirmații și întrebări. Lauda naturii este o laudă indirectă a lui Dumnezeu ca arhitect absolut a perfecțiunii formelor și armoniilor acesteia. Reprezintă recunoașterea calității Acestuia de Creator, în observarea și recunoașterea planului inteligent care stă în spatele ființării a tuturor celor cuprinse în natură. Poemul are și o dimensiune a cererii, însă nu lui Dumnezeu, ca în cadrul rugăciunii tradiționale coșeriene, ci o pseudo-cerere (pentru că lasă mai mult impresia unei comenzi, sau cel puțin a unei invocări obligatorii) către natura însăși. Iar conținutul acesteia este unul legat de vorbire: ”rostește laudă” (utter praise). Mai mult decât simțită pasiv, lauda trebuie vociferată, materializată către exterior prin vorbire, prin limbaj. Limbajul este așadar modalitatea de comunicare, de conectare a Creatorului la creație (în această lume poetică, nu doar la om), iar el trebuie materializat în actul de a vorbi efectiv, cu restrângerea evidentă pe conținutul vorbirii la ceva ce poate constitui laudă adusă lui Dumnezeu, ca mulțumire pentru simpla existență, pentru faptul că natura este dată așa și nu în niciun alt mod.

 Muntelui, care reprezintă atenția subiectului creator din versul al șaselea până la versul al unsprezecelea, i se adresează trei întrebări menite să îl ducă către o recunoaștere intuitivă a lui Dumnezeu ca planificator al posibilității sale de ființare. Nu ne-am grăbi să catalogăm întrebările ca retorice, deoarece muntelui și celorlalte elemente naturale și se cere că rostească laudă, iar din punctul de vedere al creației prin metaforă, posibilitatea ca ele să răspundă întrebărilor este reală. Natura nu răspunde sau nu laudă nu pentru că nu poate, ci pentru că este adormită, exact ca sufletul poetului înainte de epifanie: atenție specială este acordată conceptului de trezire (awake, wake).  Revelația însăți constă în convingerea că natura trebuie trezită, deci trebuie împinsă către starea de conștientizarea a meritelor Divine. Ea este, deci, vie și capabilă de conexiune cu Divinul, exact ca și omul (chiar dacă probabil nu la aceeași intensitate). 

Întrebările continuă și își mută focalizarea către râuri, unde, pe lângă a le chestiona cauzalitatea caracteristicilor lor de bază, a ceea ce le face să fie râuri și a Cine ar putea fi în spatele posibilităților cu pricina, le chestionează și cauzalitatea dimensiunii estetice: ”Who bade the sun / Clothe you in rainbows? Who, with living flowers / Of loveliest blue, spread garlands at your feet?”. Răspunsul vine, aparent, tot de la subiectul creator, iar redarea lui în litere mari poate avea funcții multiple: recunoașterea omnipotenței Divine, încărcarea răspunsului cu maximă seriozitate, indicarea materializării, apariției, răspunsului cu ostentație, convingerea nevoii de laudă și caracterul urgent al acesteia,  forța necesară împingerii naturii către starea de veghe etc. Aproximativ toate considerațiile acestea par a fi coroborate de sintagma ”like a shout of nations” ce urmează aproape imediat lui ”GOD!”. Răspunsul trebuie să vină precum un zbieret, deoarece și pădurile și maldărele de zăpadă au sunete ”soul-like” (”precum sufletul”) și au o voce și trebuie să ”fulgere” (”thunder”) numele lui Dumnezeu. 

Nu este foarte clar aici dacă în lumea fantastică instituită de poem se cere lauda Divinității de către natura prin limbaj propriu-zis, asemenea posibilităților umane, sau prin simplele sunete ce se găsesc în ea. Argumente pentru ambele variante pot fi găsite în text, ori putem considera că este cazul amândurora, cert este, însă, că această distincție nu împiedică procesul de construcție al sensului în interiorul textului și nici pe cel de reconstrucție de care este responsabil cititorul.

O atenție deosebită este acordată din nou muntelui, în ultima parte a fragmentului, căruia subiectul creator îi atribuie noi valențe, de ”ambasador” transcendental, de punte de legătură între Pământ și Rai, și îi încredințează o misiune suplimentară, față de restul elementelor naturale. Rolul muntelui devine acum cel de a face cunoscută întregii ordini universale (cerul, stelele și soarele – dovezile cognoscibile ale stratificării existenței ce cuprinde și planuri superioare) lauda pe care toate ființele de sub aștri, cu mia lor de voci (”with her thousand voices”), o aduc lui Dumnezeu.

Poemul reprezintă, fără niciun dubiu, un imn, însă nu în viziunea tradițională. Nu are loc un dialog asimetric (un monolog văzut ca dialog) direct cu Dumnezeu, cum este cazul rugăciunii tradiționale, însă are loc un monolog cu natura, ce se desfășoară în deplina prezență a Divinității. Subiectul creator nu îi cere nimic lui Dumnezeu și nu Îl laudă în adresare directă, dar Îl laudă indirect, prin elogiul pe care îl aduce creației Sale și îi recunoaște și acceptă existența în calitate de cauză a ființării naturii, de planificator al ordinii universale. Poetul instaurează o nouă lume prin metafora trezii naturii la conștiința faptului că datorează laudă Creatorului său; creează o lume posibilă, intensională, prin actul (energeia) poeziei. Pe lângă aceasta, am văzut că actualizează universul de discurs al credinței, prin presupozițiile pe care le face despre Dumnezeu și prin faptul evident că investește aceste presupoziții cu credința că ele sunt adevărate, și ajută la construirea lumii credinței. Atât în sufletul subiectului creator cât și în cel al subiectului cititor se actualizează conținutul de sens al textului poeziei, și anume că Dumnezeu este cauzalitatea primordială a perfecțiunii și esteticii ordinii natural-universale și că trebuie lăudat pentru aceasta. Astfel, îndepărtându-ne puțin de viziunea coșeriană, vom că nucleul rugăciunii nu este cererea, nici măcar dialogul îndreptat direct către Dumnezeu (direcția explicită a dialogului sau monologului poate fi alta, însă conținutul acestuia trebuie să se desfășoare pentru Dumnezeu și în prezența Sa textuală), ci actualizarea credinței prin raportarea la imaginea divină din om (deci în sufletul său) și la universul de discurs al credinței, cu lumea de credință pe care aceasta o instaurează. În cazul de față, lumea credinței interferează cu lumea fantastică a poeziei, deoarece vorbim despre o lume creată pornind de la metaforă, de un imaginar al reinterpretării lumii empirice, materiale, dar peste care se așază armonios acele mistere despre care vorbea Coșeriu, ce supun lumea creată prezenței imanente și voinței lui Dumnezeu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s