Lingvistica

Introducere In Poetica Antropologica

In poezie descoperim manifestata intreaga functionalitate a limbajului.

În poezie avem limbajul în ”întreaga lui funcționalitate” (Coșeriu 2013). Ceea ce poate fi considerat limbajul în funcțiile sale primare de către viziunile reducționiste, pe care integraliștii le combat, și anume limbajul cotidian (al universului de discurs practic) sau limbajul științific, sunt considerate de Coșeriu doar simple modalități ce decurg din, deci se abat de la, limbajul considerat în integralitatea sa (în special din perspectiva funcției sale esențiale). În schimb, în literatură (pentru care se folosește termenul de ”poezie” in opera lui Coseriu) limbajul se manifestă pe deplin și își actualizează funcția esențială. Mai mult, în poezie nu există abateri de niciun fel. De multe ori ne-am lovit de ideea, foarte pregnantă în special în interpretarea textelor în școală, că autorul a spus ceva, dar a vrut să spună altceva; că s-a produs o substituție, deci o abatere intenționată. Însă acest lucru înseamnă să impunem asupra textului o realitatea exterioară lui și să îi atribuim elemente care ne aparțin nouă și nu lui, iar aceasta reprezintă o încălcare a principiului autonomiei universului de discurs poetic.

A doua considerație din cele făcute de Coșeriu la care vrem să ne referim este că poezia e lipsită de dimensiunea alterității. Ea nu este orientată către un interlocutor și nu se revendică de la alteritate pentru că nu apare în lumea exterioară constrânsă de circumstanțele acesteia, ci își revendică existența din interior, de la o necesitate inerentă. Cum nu este intenționată pentru un altul și nu are obligativitatea de a fi înțeleasă, autorul își asuma un subiect absolut și universal care vrea să își obiectiveze doar dimensiuni proprii. În alte cuvinte, poezie nu există nici pentru a fi recepționată, nici pentru a fi înțeleasă de altcineva (Coșeriu 2013).

Din aceste idei rezultă, pe de o parte că, în cazul textelor poetice, sunt irelevante cadrele extralingvistice și ne vor interesa doar mecanismele interne prin care textul își construiește sensul. Astfel, lingvistica textului din perspectiva sensului nu este atât de mult o lingvistică în sensul tradițional al termenului cât este demers filologic. Pe de altă parte, mai putem deduce că sensul nu este ceva ce poate fi ”descifrat” confirm unui proces algoritmic universal valabil. Iar dacă nu există tehnici de redare a sensului, putem reformula concluzia în constatarea coșeriană a faptului că nu există tehnică de interpretare a unui text. Putem analiza însă cum este construit sensul la fiecare text în parte și care sunt mecanismele si procedeele interne prin care aceasta se realizează.

În modelul de poetică antropologică căruia subscriem, dezvoltat în volumul ”Textualitatea Literară Și Lingvistica Integrală: O Abordare Funcțional-Tipologică A Textelor Lirice Ale Lui Arghezi Și Apollinaire”, Oana Boc pleacă de la funcția esențială a limbajului, așa cum este ea înțeleasă în lingvistica integrală și cum am descris-o și noi in articolele anterioare. Funcția esențială a limbajului trebuie să ne ajute să înțelegem aspectele esențiale ale poeziei, deoarece o considerăm pe aceasta din urmă ca fiind artă prin limbaj/cuvânt. Sub aceeași logică, este clar că o înțelegere reducționistă a limbajului riscă să ne ducă la o înțelegere reducționistă asupra însăși literaturii, așa că se consideră paradigma teoretică oferită de lingvistica integrală coșeriană și se acceptă funcția esențială a limbajului ca fiind funcția semnificativă. Într-adevăr, majoritatea argumentelor ce urmează se bazează, mai mult sau mai puțin, pe ideea că există o identitate între limbaj și poezie.

Aducându-ne aminte discuția despre semnificatul semnului lingvistic la Sausuure, am stabilit că acesta reprezintă o conceptualizare și înglobează o esență, un mod de a fi în realitate, iar Coșeriu nuanța că acest ”mod de a fi” este o potențialitate teoretică și, deci, nu garantează în niciun fel existența în lumea extralingvistică a esenței delimitate de semnificat. Implicând doar o posibilitate de ființare cu ajutorul căreia se testează ulterior dacă această ființare apare sau nu în lumea materială, limbajul este așadar anterior dihotomiilor existență versus non-existență și adevăr versus neadevăr, iar aceasta reprezintă unul din argumentele aduse pentru identitatea de esență între limbaj și poezie. Poezie este la rândul ei anterioară distincțiilor adevăr/neadevăr sau existență/non-existență pentru că ea nu vorbește despre lumea materială, exterioară ei, ci construiește o realitate (Boc 2007). Astfel, poezia, exact ca și limbajul considerat din perspectiva funcției sale esențiale de creație de semnificate, reprezintă, la fel, o activitatea creatoare cu potențial infinit.

Diferențe apar, totuși, în special atunci când considerăm dimensiunea alterității în limbajul ca vorbire în general și dimensiunea alterității în poezie. În cazul limbajului avem de-a face cu un subiect relativ ce mereu recunoaște alți subiecți și pentru care limbajul delimitează și conceptualizează lumea extralingvistică, dar o și obiectivizează, astfel încât semnificatele să poate fi folosite și de către ceilalți subiecți. În poezie, subiectul este absolut și, tocmai din cauza aceasta, dimensiunea alterității se suspendă. Subiectul creator de poezie este singur și nu se află în relație cu alți subiecți. Neavând un subiect implicat în alteritate, reiese că poezie nu este îndreptată altor subiecți, nu răspunde în fața lor și nu este obligată să fie înțeleasă de către ei (spre deosebire de semnificatele limbilor istorice). Alteritatea este astfel, în viziunea coșeriană, o condiție care trebuie să lipsească din poezie, însă asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm intersubiectivitatea din universul de discurs poetic să fie o categorie goală: O. Boc propune că intersubiectivitatea în cadrul poeziei este o proiecție a subiectivității creatoare (Boc 2007).

Dimensiunea definitorie și esențială a poeziei este creația de lumi. Limbajul delimitează și conceptualizează înspre înțelegere (înspre intensionalitate) lumea empirică, exterioară, a cărei materialitate este deja dată. Chiar dacă limbile istorice văd această realitate diferit, ea este aceeași pentru toate comunitățile idiomatice. Însă, spre deosebire de limbajul în general, poezie este actul unui subiect absolut ce creează lumi noi, lumi posibile (tot intensionale). Integralismul oferă fundamentele teoretice necesare teoretizării și înțelegerii poeziei ca energeia, ca activitate creatoare. În lipsa acestuia, poezia poate fi considerată doar ca produs (ergon), din perspectiva componentei materiale a textului, în care se poate descifra un sens (după modelul pozitivist) și se pot identifica niște elemente structurale cărora să li se atribuie ”poeticitatea”. O astfel de paradigmă, este, din punctul nostru de vedere, una neeficientă, din moment ce am stabilit că nu credem în existența unor procedee specifice de ”descoperire” a sensului unui text, în special al unui poetic. Cititorul trebuie să fie un factor activ al re-construirii sensului în propria sa intensionalitate și nu recuperează un dat. Este un lucru absolut evident și acceptat că sensurile textelor nu au obiectivitate absolută.

Am văzut că sensul textelor este construit într-un mod condiționat de cadrele în care textele apar, pe care le-am definit ca fiind toate circumstanțele și proximitățile extralingvistice (dar și lingvistice) ce înconjoară textele, dintre care cel de care ne-am ocupat cel mai mult a fost universul de discurs. Cadrele orientează sensul deoarece nici un text nu poate apărea in abstracto, ci apare pe un anumit fond; iar cadrele reprezintă chiar acel fond ce face textul să fie vorbire idiomatică determinată. Cu excepția universului de discurs, celelalte cadre lipsesc total sau parțial din literatură. Această observație ne obligă să căutăm modalități de construcție a sensului interne textului. Coșeriu pleacă de la analiza ”Metamorfozei” lui Kafka și subliniază faptul că autorul, pe lângă faptul că nu vorbește despre o realitate dată, ci construiește o realitate nouă, nu vorbește nici despre Gregor Samsa propriu-zis, ci mai degrabă prin intermediul lui. Personajele, întâmplările sau atitudinile textului poetic sunt, astfel, un vehicul pentru realizarea sensului, nu sensul în sine. Ele reprezintă o expresie, deci un semnificant, pentru un semnificat de ordin superior, care este sensul textului: ”semnificantele și semnificatele din limbă, împreună cu designațiile corespunzătoare lor (care constituie o primă serie de relații) devin un nou semnificant (o nouă expresie) pentru un alt conținut de ordin superior, de natură mai complexă, care este sensul” (Boc 2007).

Concluzionăm că actul poetic suspendă lumea reală pentru a întemeia, prin limbaj, o lume nouă, imaginară, pe care o ”întrupează și o semnifică simultan” (Boc 2007). De regulă, o neconcordanță între semnificația unei expresii și lumea exterioară implică o modificare de interpretare a expresiei, de obicei prin impunerea de elemente exterioare ei, care vin de la subiecții interlocutori, pentru a rezolva contradicția cu lumea reală. Dar, propune O. Boc, dacă încercăm să conciliem lumea la expresie și nu invers, ajungem la procesul de creație de lume prin metaforă. Această lume reprezintă felul particular de reprezentare și interpretare a subiectului creator, însă sensul, după ce se construiește în text prin semnificate și dincolo de ele, se reconstruiește din perspectiva subiectului cititor, ce poate obține o nouă înțelegere asupra lumii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: