Lingvistica

Semnificatul

Sau cum limbajul conceptualizeaza fragmente din lumea exterioara

Din perspectiva celor mai multe teorii lingvistice, limbajul este văzut ca un sistem semiotic, un sistem de semne. Inclusiv în viziunea coșeriană și, implicit, pe parcursul acestei lucrări se utilizează termenul de ”semn lingvistic” și se referă la ceea ce înțelegem prin ”cuvânt”. Îl numim totuși semn deoarece presupune relații și raporturi semiotice; deci, semnifică ceva, este înzestrat cu ceea ce vom numi pe parcursul demersului de față unitate de înțeles. În cazul cuvântului ne referim desigur la semnificație (semnificat), dar Coșeriu distinge trei tipuri de unități de înțeles, fiecare specific unuia din cele trei planuri ale teoriei integraliste: desemnarea/designația din planul universal, semnificația din planul istoric și sensul planului individual. Am observat din scurta introducere în trihotomia planurilor limbajului că vorbim despre acesta într-un prim palier ca activitate de a vorbi în general ce face trimitere la extralingvistic, apoi, în al doilea rând ca activitatea de a vorbi o limbă istoric determinată, ce aparține unei anumite comunități, iar în final ca activitate de construcție a unui discurs oral sau text, unde intervine inteționalitatea auctorială de orientare pragmatică și putem crea, prin orientarea limbajului înspre diferite scopuri (asemenea teoriei lui Austin) conținuturi precum interogații, minciuni, răspunsuri, constatări, șamd. Am văzut de asemenea că fiecare din aceste planuri are un conținut specific și anume desemnarea pentru cazul planului universal, al nivelului general al vorbirii, semnificatul pentru cel al planului istoric, al vorbirii unei limbi anume și sensul pentru nivelul individual al textului. Desemnarea este activitatea de referință, de trimitere la ceva extralingvistic, ce poate fi atât material cât și conținut al gândirii, sau chiar la ceva lingvistic, însă acest fenomen lingvistic la care se face referință trebuie văzut ca un fapt de lume. Semnificatul este acea componentă a semnului lingvistic care reprezintă conceptualizarea unui fragment din lumea exterioară sau gândită de subiect și despre care am stabilit că aparține inerent limbilor determinate, deoarece diferite limbi vor crea diferite semnificate, ce organizează în mod diferit realitatea; din acest motiv lingvistica integrală consideră semnificatul ca fiind conținutul specific planului istoric. Despre sens vom încerca să vorbim mai pe larg pe parcursul capitolului următor, în care aruncăm o privire asupra încercărilor coșeriene de a stabili o lingvistică a textului și o hermeneutică a sensului. Putem fixa totuși sensul ca unitatea de înțeles ce poate reieși doar din textul ca structură macro, prin înglobarea și depășirea tuturor celorlalte elemente (de structură lingvistică, i.e. semnele lingvistice și combinările lor, și de unități de înțeles, designația, semnificatele, semantica combinării cuvintelor în propoziții etc.).

Reîntorcându-ne la cuvânt și la considerarea acestuia ca semn lingvistic, am stabilit că este alcătuit dintr-o componentă conceptuală și o componentă a expresiei materiale (nu materia în sine, sunetul care trece prin aer sau cerneala de pe hârtie, ci amprenta psihică pe care acestea le lasă și prin intermediul căreia acestea actualizează conceptul). Coșeriu pleacă de al arbitrarietatea semnului lingvistic, așa cum este ea considerată de Saussure și anume că nu există o cauză naturală pentru care unui semnificant să i se atribuie un semnificat sau vice-versa, și ia în considerație precizările lui Hegel în care acesta din urmă consideră că în interpretare, materialitatea semnului lingvistic este suspendată, sau neimportantă. Astfel, o atenție sporită îi este acordată semnificatului, căci din perspectiva acestuia se definește funcția esențială a limbajului. 

Desigur, cuvântul reprezintă, am menționat, o uniune indisolubilă a expresiei cu semnificația și, deși putem avea expresie fără semnificat, lipsită de înțeles, aceasta va fi un pur fapt fizic, material și nu poate constitui un act de limbă. Cuvântul semnifică și desemnează, însă desemnează doar mediat (Coșeriu 2009). Medierea aceasta este necesară pentru că, în lipsa ei, cuvântul ar fi un semn ca toate celelalte și nu s-ar putea lucra conceptual, separat de și în absența (în unele cazuri, vorbim aici de potențialitate) realităților extralingvistice desemnate. Lucrurile extralingvistice nu pot fi separate de limbaj, căci limbajul este factorul determinant în relația cu lumea, dând posibilitățile de a fi a lucrurilor în lume. Este interesant că, deoarece pleacă de la semnificații și nu de la obiectele propriu zise, limbajul dă a o primă lume spirituală omului, care este o lume a posibilităților și nu a existențelor efective. Dar, prin această lumea spirituală putem ordona apoi lumea exterioară, materială, căci tot prin limbaj probăm existențele, observând, spre exemplu, că posibilitatea de a fi ”cal” se întâlnește în realitatea exterioară, pe când cea de a fi ”minotaur” nu. Configurarea lumii spirituale a posibilităților date de limbaj este o configurare primară, în anterioritatea căreia nu există nicio alta. De aici concluzionează lingvistica integrală că limbajul este anterior însăși distincției dintre existență și non-existență. 

Limbajul se materializează în diferitele forme ale limbilor determinate istoric, împărțind comunitatea umană în subcomunități, iar limbile istorice sunt caracterizate primordial de semnificatele pe care acestea le creează în diferitele delimitări ale realități. Astfel, se poate considera că limbajul este, efectiv, semnificat. Existența expresiei nu este negată sub nicio formă, însă Coșeriu notează că semnificatul este elementul determinant al finalității/funcției esențiale a limbajului și, prin urmare, între expresie și semnificat există o relație de unic sens: expresia există pur și simplu pentru a deservi ca instrument de realizare a semnificatului; expresia există pentru semnificat, iar nu invers. Însăși categoria fundamentală al acului lingvistic nu este comunicarea, cum ar putea fi considerat în unele viziuni reducționiste asupra limbajului, ci este tot semnificatul (Coșeriu 2009). Comunicarea nu este esențială pentru limbaj și poate să lipsească, dar semnificatul nu. Acesta este structurare a posibilităților lumii și a experiențelor umane. Am precizat de mai multe ori că semnificatul redă faptul de a fi al lucrurilor. Prin aceasta înțelegem că se structurează intensionalități, conținuturi de gândire, și nu obiecte propriu-zise. Semnificatul lui ”scaun” nu înseamnă nici scaunul empiric și nici percepția senzorială a acestuia, ci tot ceea ce, în conștiința sa, subiectul vorbitor poate intui ca fiind scaun. Semnificatul acestui semn lingvistic poate desemna scaunul empiric din fața subiectului, orice scaun care a existat în trecut, orice scaun care poate exista în viitor, sau orice scaun imaginar, dintr-o lumea ficțională, care nu va exista niciodată în realitate. În consecință, desemnarea de obiecte din realitate este un proces secundar, ce reprezintă o anumită utilitate a limbajului. Este doar una din posibilitățile deschise de semnificat (Coșeriu 2009).

Semnificatele sunt conținuturi proprii ale limbilor determinate, iar, prin acestea, prin limbaj, omul devine conștient de propria istoricitate. Limbajul împarte oamenii în comunități idiomatice ce se transformă mai apoi în popoare și națiuni.

Trebuie remarcat, ca o ultimă notă în discuția despre semnificat și expresie că numele proprii reprezintă o situație aparte pentru cum funcționează relația dintre cele două. Un nume ”etichetează” un concept și are potențialitatea de a desemne toate obiectele ce cad sub acel concept. Desemnarea se realizează, totuși, doar când se actualizează planul universal, deci doar în vorbirea propriu-zisă. Un nume propriu ”etichetează” o ”identitate istorică” (Coșeriu 2009), a unei ființe identice cu sine însăși, spre deosebire de un nume comun ce ”etichetează” o esență ce poate să aparțină unor multiple obiecte din realitate.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s