Lingvistica

Consideratii Integraliste Asupra Limbajului

Vom analiza diferitele aspecte de considerație a lui Eugen Coșeriu asupra limbajului în general și le vom urmări până la identificarea funcției esențiale a limbajului. Concluziile trase despre funcția cu pricina vor constitui nu doar o bază de plecare pentru trecerea în revistă a tuturor celorlalte aspecte ale lingvisticii integrale, dar și fundamentele pe care se construiesc viziunile despre textualitatea poetică și rugăciune, explorate în ultimele capitole. Limbajul în viziunea coșeriană construiește o lume diferită de realitatea exterioară, empirică, pe care ne bazăm existența materială; el alcătuiește o lume conceptuală, cu care putem opera în gândire și deci pe care ne bazăm în existența noastră spirituală. Am văzut în mare parte cum se petrece acest lucru în capitolul introductiv. 

Nu mai putem accepta, în lingvistica modernă, limbajul ca fiind o simplă modalitate de etichetare a unor lucruri sau clase de lucruri materiale ce au fost înțelese anterioare lui, pentru că limbajul este cel care le delimitează în mentalul subiectului, și atunci nu putem vorbi despre o înțelegere pre-lingvistică a claselor de lucruri sau a realității în ansamblu. Limbajul conferă astfel existență lucrurilor. Sigur că nu ne referim la conferirea unei existențe materiale; teoria nu se duce în paradigma unei subiectivități totale în care nu mai există realitate exterioară obiectivă. Ne referim la faptul că limbajul face să fie un lucru a) identic cu sine însuși și b) diferit de altele. Semnificatul lui arbore ne conceptualizează modul de a fi arbore, în opoziție atât cu modul de fi plantă în general cât și cu cel de a fi oricare altă specie, fără să creeze arborii naturali efectivi. Acesta este modul prin care limbajul de duce către o lume de lucruri ordonată.

Nu trebuie să considerăm totuși că limbajul își direcționează această capacitate doar înspre lumea exterioară subiectului, ci, din contră, el nu face o distincție între obiectele din lumea materială, exterioară, și obiectele mentale. De aceea, faptul că un semnificat există nu este o dovadă că ”lucrul designat” din lume există și el (exemplu, unicorn). Semnificatele sunt anterioare distincției existență-inexistență deoarece limbajul însuși este folosit pentru probarea existenței lucrurilor din lumea materială și reprezintă condiție necesară pentru aceasta. Cu excepția numelor proprii, putem considera că semnificatele nu implică entități efective din lume, ci doar posibilitatea entităților respective. Modul de a fi arbore reprezintă, într-o ușoară reformulare, posibilitatea de a fi arbore (orice ar însemna aceasta; cu toate aspectele derivate de aici).

Ajungem astfel la considerarea limbajului din perspectiva funcției sale esențiale. Am conchis că nu îl putem considera un simplu nomenclator pentru realități exterioare și atunci nu putem reduce limbajul la una (sau mai multe) din orientările sale pragmatice, cum ar fi cea comunicativă. Deși limbajul poate fi folosit la comunicare, acest lucru nu este obligatoriu, deci nu întâmplă tot timpul și nu poate reprezenta funcția esențială a acestuia. Este o reducere la o utilitate ce vine și se actualizează cu mult după caracteristicile ce dau natura limbajului în sine. Considerând aspectele menționate despre componentele semnului lingvistic, cădem de acord cu teoria coșeriană ce susține că funcția esențială a limbajului este creația de semnificate. Coșeriu denumește faptul lingvistic ca ”expresie cu semnificat” (Coșeriu 2009); uniunea dintre acestea două este ceea ce numim semn lingvistic. Însă am văzut că acest semn nu stă efectiv pentru o realitate extralingvistică, nu o substituie, ci poate fi orientat către a o desemna. Limbajul ca activitate de creație trebuie înțeles ca orice altă activitate creatoare a omului (artistică sau de știință): dintr-un sistem deja dat, subiectul vorbitor creează instațieri de fiecare dată noi, fără a avea posibilitatea de a repeta în circumstanțe identice ceva ce s-a spus anterior în comunitatea istorică, lingvistică în care vorbește. Prin expresia ”creație de semnificate” ne referim la uniunea efectivă a unui semnificat cu o expresie (semnificant) si transformarea lui într-un semn efectiv, obiectivizat, care depășește subiectul individual și este apropriat de comunitate; ori acest lucru reprezintă o formă de cunoaștere, deoarece, după cum am văzut mai sus, în urma acestui proces se delimitează o realitate, o formă de a fi a unui lucru, o clasă de lucruri și se înțelege că ea este identică cu sine însăși și diferită de altele. Activitatea limbajului, sau limbajul ca activitate, ca energeia humboldtiană,, este în lingvistica integrală act de cunoaștere. Această teoretizare a funcției semnificative este nucleul teoretic fundamental al viziunii integraliste asupra lingvisticii. Funcția fundamentală a limbajului, care ține de ”logosul semantic” aristotelic este capacitatea limbajului de a crea semnificate și a putea să opereze pur conceptual. Tocmai această funcție simbolică este ceea ce separă ireconciliabil limbajul omenesc de pseudo-limbajul animal sau alte sisteme de semne, care pot la rândul lor să transmită și ele informații. Transmiterea de informații/comunicarea este deci un numitor comun; nu poate descrie limbajul în specificitatea sa.

Considerarea limbajului în specificitatea sa este un demers teoretic foarte important nu doar pentru lingvistică, ci se extinde chiar la o problematică de înțelegere a ființei umane, deoarece limbajul este o dimensiune interioară a omului; o necesitate inerentă. Este o necesitate spirituală venită din nevoia de a înțelege lumea, pe de o parte, și din nevoia de a intra într-o comunitate, pe de alta. Limbajul este deci forma culturală fundamentală și indispensabilă ce creează o primă cunoaștere a lumii. Coșeriu îl consideră ca ”prima apariție – ca naștere – a umanului și ca deschidere a posibilităților proprii omului. De fapt, limbajul este prima înfățișare a conștiinței umane ca atare” (Coșeriu 2009). Astfel, departe de a fi redus la o simplă întrebuințare, lingvistica integrală consideră limbajul o activitatea creatoare cu potențial infinit.

Alteritatea. Dimensiunea Intersubiectivității

Reluăm, pe scurt, câteva aspecte ale alterității humboldtiene și le reîntărim cu perspectivele specifice integralismului, deoarece importanța acestei dimensiuni este reiterată de multe ori în textele lui Coșeriu și este considerată în teoria despre poeticitate, lingvistica textului, universul de discurs șamd.

 Limbajul este intrinsec manifestare a alterității, înțeleasă ca existență împreună cu un altul. Vorbirea unui subiect este vorbirea unui comunități și, de cele mai multe ori, este orientată către aceasta. Dacă concepem că în artă avem de-a face cu un subiect creator care nu se orientează către alți subiecți, în limbaj, chiar și când se inovează la nivelul limbii, se acceptă mereu existența altor subiecți vorbitori. Omul este singura ființă vorbitoare, deci nu ne miră că limbajul se manifestă cel mai des în dialog, valorificând ceea ce vorbitorii au în comun. Desigur, trebuie să nu cădem în extrema considerării limbajului doar din perspectiva comunicării sau reducerii la o funcție pragmatică (persuasivă, de exemplu). Chiar și în funcția esențială, când creează semnificate, limbajul aduce conținuturi și pentru ceilalți: le obiectivează și obiectivizează astfel încât să fie folosite de o comunitate istoric-determinată, nu doar de un subiect individual.

Deși vorbirea se prezintă de cele mai multe ori sub formă de comunicare între interlocutori, Coșeriu face o distincție importantă în viziunea sa despre alteritate și anume între o dimensiune subiect-obiect și o dimensiune subiect-subiect. Prima dimensiune se referă la limbaj în general și la ”vorbirea a ceva”. Dimensiune alterității, partea de ”cuiva” poate lipsi, după cum este și cazul poeziei, creației prin limbaj, unde subiectul creator este considerat absolut și nu se orientează către alți subiecți, nici pentru a le comunica ceva și nici pentru a fi înțeles de către ei. Avem de-a face aici, credem, cu un limbaj în stare pură, o vorbire potențială sau monologală, căruia îi lipsește inteționalitatea autocrială a pragmaticii orientării discursului spre ”a face lucruri cu cuvinte”, în termenii lui Austin. În a doua dimensiune intră orientarea pragmatică și relaționarea cu ceilalți oameni pe bazele a ceea ce ei au în comun. Coșeriu teoretizează aici, în termenii de ”entitate socială”, conceptul de ”om istoric”, un prototip ce va sta la baza trihotomiei planurilor limbajului. Omul își construiește conceptual lumea în care trăiește printr-un logos intersubietiv și în calitatea sa de ființă istorică; nu de individ empiric, ci de membru al unei comunități lingvistice istoric-determinate.

Trihotomia Planurilor Limbajului

După teoretizarea funcției esențiale a limbajului și privirea acestuia ca o activitate creatoarea, cea mai importantă contribuție a teoriei integraliste coșeriene este teoretizarea celor trei planuri ale limbajului, unde vedem în sfârșit, de unde își revendica paradigma noastră teoretică denumirea de ”integrală”. În acest capitol/aspect al teoriei se vede cel mai bine abilitatea lui Coșeriu de a reconcilia tendințele divergente ale lingvisticii secolului XX, după cum am anticipat în partea introductivă.

În esență, integralismul formulează existența a trei planuri distincte ale limbajului, care, deși separabile cu scop metodologic, se actualizează mereu împreună și mereu concomitent: planul universal, planul istoric și planul individual. Planul universal reprezintă vorbirea în general, pur-și-simplu, planul istoric reprezintă vorbirea unei limbi anume, istoric determinate (limba română, engleză etc.), iar planul individual este discursul, vorbirea în anumite circumstanțe date, despre un anumit subiect (mai clar sau mai puțin clar determinat) cu anumiți interlocutori. Astfel, orice act lingvistic ”începe” (impropriu spus deoarece am stabilit că planurile se actualizează concomitent) în planul istoric prin selectarea unor semne lingvistice, apartenente unei anumite limbi, și a unor reguli gramaticale și se mută în planul universal pentru a folosi semnificatele limbii cu scopul de a designa către realități extralingvistice (această trecere de la planul istoric la cel universal este numită de Coșeriu un ”prim raport semiotic”). Apoi subiectul folosește atât elementele de structură ale limbii cât și designatele pentru a spune ceva despre lucrurile lumii; pentru a crea un nou tip de conținut pe care îl vom numi ”sens”. Se produce astfel o a doua mutare, către planul individual (al doilea raport semiotic).

Fiecare plan are un conținut, o competență, o judecată și un produs propriu, după cum reiese mai bine din tabelul de mai jos:

Plan Conținut Competență Judecată Produs
Universal

(Vorbirea)

Designat Elocuțională Congruență Infinite Rostiri
Istoric

(Limba)

Semnificat Idiomatică Corectitudine Limbă Istoric Determinată
Individual

(Discurs)

Sens Expresivă Adecvare Text/Discurs Oral

 

Planul universal implică faptul de a vorbi în general, iar produsul pe care îl dă reprezintă o potențialitate teoretică de rostiri infinite. În planul universal vorbim despre competența elocuțională, ce este alcătuită dintr-o cunoaștere generală despre lume și lucrurile din aceasta și o cunoaștere a principiilor de bază a logicii și gândirii. Genurile astea de cunoaștere sunt actualizate indiferent de limba istorică în care se vorbește și indiferent de cunoașterea specifică (din diferite domenii cultural-științifice) a subiectului vorbitor. Judecata care se aplică acestei competențe este opoziția congruent versus incongruent. Astfel, vom considera ca fiind incongruentă orice afirmație încalcă aceste principii elementare de logică și cunoaștere generală a lumii: copacii cântă, sau cele patru țări erau trei, A și B. Coșeriu consideră, pe bună dreptate, că teoria gramaticii generative se situează doar în acest plan universal, în încercarea ei de a explica mecanismele vorbirii care apar indiferent de limbă. Modelul de lingvistică pe care ne bazăm noi înglobează și depășește astfel de direcții ce studiază doar un aspect al limbajului.

În planul istoric lucrăm cu semnificate. Expresia, deși istoric determinată și ea, conform arbitrarietății semnului lingvistic la Saussure, este considerată ca fiind secundară de către integraliști. Mai mult, am demonstrat anterior, în discuția despre relativitatea lingvistică, că semnificatul este specific limbii în care se gândește și vorbește. Astfel, produsul dat de planul istoric este limba determinată propriu-zisă, purtătoare de adjectiv (română, engleză, etc), cu dicționarul, gramatica, norma și sistemul ei. Competența se numește idiomatică și presupune, la fel ca la planul universal, o dublă cunoaștere: pe de o parte a semnelor lingvistice individuale și pe de alta a regulilor de combinare a lor. Judecata asupra acestei competențe este opoziția corect versus incorect: eu au două obiect. Ceea ce este considerat ca fiind corect poate să vină dintr-o confruntare cu norma stabilită a limbii cu pricina, sau, argumentează alte direcții post-structuraliste (cum ar fi generativismul) prin confruntare cu sistemul de posibilități oferite în limbă. În planul istoric se încadrează tendințele lingvistice structuraliste, ale studiului gramaticilor tradiționale.

În final, în ceea ce privește planul individual, se vorbește despre un conținut de sens, pe care o considerăm, în scopul acestei lucrări, o unitate de înțeles; ca un palier superior al înțelesului. Produsul acestui plan este textul (sau discursul oral) efectiv. Plasat nu din întâmplare ca ultimul plan în separarea noastră metodologică, acest produs reprezintă limbajul în manifestarea concretă a tuturor aspectelor sale; limbajul așa cum apare el în lume efectiv, fără a fi considerat doar din anumite aspecte. Competența dedicată o numim expresivă și considerăm că reprezintă o cunoaștere a regulilor de exprimare în anumite circumstanțe bine determinate: spre exemplu, a ști să vorbești cu un superior, a ști să vorbești formal, a ști să vorbești cu familia etc. Judecata aferentă acestei competențe este opoziția adecvat versus inadecvat. Coșeriu observă că nu există o orientare lingvistică bine determinată care să încerce să își încadreze studiul în planul individual din punct de vedere al sensului și încearcă să pună bazele unei astfel de lingvistici într-una din lucrările sale.

Planului individual și conținutului său îi vom dedica în integralitate următorul capitol, așa că ne vom întoarce acum atenția asupra unor nuanțări pe care le face Coșeriu cu privire la planurile universal și istoric.

Când se vorbește despre universalitatea limbajului din prisma limbii, este necesară diferența pe care Coșeriu o face între potențialitate universală a limbajului si realizarea ei efectivă într-o anumită limbă. Toate categoriile unei limbi sunt universalii, dar sunt universalii ale limbajului și nu este obligatoriu ca ele să se regăsească în toate limbile. Definim aceste aspecte de structură lingvistică din punctul de vedere al posibilității conceptuale la nivelul limbajului, însă definirea sau conceptualizarea unui lucru îi explică modul de a fi, fără să îi garanteze existență. Dacă ne referim la o limbă particulară putem observa ce categorii lingvistice există și cum se manifestă și materializează ele în paradigma limbii respective. Dar când se definește adjectivul, subliniază Coșeriu, el se definește pentru toate limbile în care poate exista. Astfel toate universaliile limbilor (lingvistice) sunt universalii ale limbajului, deoarece limbile reprezinte doar nivele ale limbajului, forme diferite în care acesta se poate materializa, însă nu toate universaliile limbajului sunt și universalii ale limbilor.

Putem considera, în pofida acestor precizări, câteva aspecte ce se pare că se găsesc în toate limbile. Nu sunt neapărat categorii lingvistice, cât proprietăți generale și anume, fără a avea pretenția de a alcătui o lista exhaustivă: 1) folosirea cuvântului ca unitate de bază a limbii (deci existența de expresie și conținut), 2) organizarea cuvintelor după reguli gramaticale, 3) faptul că limbile se schimbă în timp, 4) abilitatea de a spune ceva despre (alt)ceva: distingerea între comentariu și temă, 5) distingerea persoanelor dialogului și distingerea acelor entități care nu sunt persoane și 6) distincția între nume și verb (Coșeriu 2009).

O clarificare asupra conținutului planului universal este că designatul se referă chiar la realitatea extralingvistică la care facem referire. Această realitatea nu trebuie să fie totuși in res extensa, în lumea exterioară, empirică, ci poate fi o realitatea intensională, ”imaginată sau gândită” (Coșeriu 2009). Avem de-a face acum cu o relație între trei elemente: un semnificat, un semnificant și o realitate extralingvistică. Relația dintre semnificant și semnificat am discutat-o anterior și am văzut că este una de simbolizare, de semnificare, iar relația dintre semn (semnificant + semnificat, în uniune inseparabilă) și realitatea extralingvistică este una de desemnarea. Fragmentului de realitate i se atribuie un semn din limbă, iar acest lucru reprezintă primul raport semiotic, al trecerii din planul istoric în cel universal.

Din perspectiva planului istoric, considerăm că limba reprezintă o materializarea unică și specifică a limbajului, dar, după cum se poate intui, o realizare specifică ce nu iese din cadrul a ceea ce e universal în limbaj. Vorbirea este, deci, producerea concretă a limbajului, conform normelor si regulilor specifice limbii în care se vorbește. Însă limba istorice un poate fi un produs static, imuabil, deoarece nu prezintă un număr limitat de posibile rostiri din care subiectul actualizează ce are nevoie, ci îi oferă acestuia din urmă un sistem; un ansamblu de instrumente cu care el poate produce infinite și irepetabile rostiri (pentru că luăm în calcul și circumstanțele lingvistice în care rostirile au loc). Intuind toate acestea, Humboldt consideră că fiecare limbă este o cheie pentru toate celelalte.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s