Lingvistica

Saussure Și Semnul Lingvistic

De la Humboldt la Coseriu - 2

Este adevărat că viziunea coșeriană este esențialmente o viziune humboldtiană asupra lingvisticii, peste care se adaugă, desigur, un număr generos de inovații proprii, dar nici un aspect al integralismului nu va fi văzut ca fiind complet coerent și integrat în teoria mai mare fără o înțelegere asupra semnului lingvistic, așa cum a fost teoretizat el în cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure.

Saussure înscrie lingvistica sub umbrela științei mai mari a ”semiologiei”, de care, însă, nu se preocupă aproape deloc. Acest aspect îl considerăm important deoarece teoretizează obiectele constitutive ale lingvisticii, cuvintele, ca fiind parte din universul mult mai larg al semnelor în general. Le conferă, totuși, semnelor lingvistice un status special, privilegiat, datorită faptului că aderă la aceeași viziune ca ți Humboldt conform căreia, limbajul servește în primul rând la constituirea gândirii înseși. Fără semnele lingvistice, nu am putea deosebi o idee de o alta, iar gândirea noastră ar reprezenta o masă haotică a neclarității și nonsensului. Saussure consideră deci gândirea ca fiind lingvistică și leagă existența acesteia indisolubil de limbaj și semnul lingvistic.

Semnul lingvistic este semnul fundamental, el nu poate fi doar un simplu semn intre altele, deoarece este caracteristic gândirii și specific în exclusivitatea omului. Problema semnului lingvistic este deci legată de problema specificității omului și vom încercă să urmărim în continuare câteva aspecte diferențiatoare ale semnului lingvistic în raport cu semnele din celelalte sisteme (oricare ar fi ele) și să încercăm să determinăm specificitatea lui înainte de a-l analiza în detaliu conform teoriei saussuriene. Astfel, considerăm în primul rând că, față de alte semne, semnul lingvistic nu este o substituție pentru o realitatea empirică deja dată, din lumea exterioară nouă și nici nu are posibilitatea de a fi, după ce am acceptat că el constituie material al gândirii și, subsecvent, este reprezentat de intensionalitate, în definiția pragmaticii contemporane a termenului. Nici nu denumește o realitate empirică pre-existentă subiectului, deoarece aceasta ar reduce limbajul la un simplu nomenclator; un instrument de etichetare pur și simplă a lucrurilor pe care le găsim în realitate. Însă limbajul este instrumentul cu care gândim realitatea și cu care subiectul lucrează în interiorul minții chiar înainte de articulare, după cum am arătat mai sus, deci semnul lingvistic nu poate substitui, dar nici denumi o realitate empirică. Rămâne de teoretizat, după cum am anticipat puțin deja, că semnul lingvistic, prin componenta sa intensională, de conținut al gândirii, marchează clase de lucruri, deci delimitează și segmenteză realitatea conceptualizând-o (căci semnul lingvistic trebuie să reprezinte material al/pentru gândire). Această componentă de transforme a fragmentelor de realitate exterioară în concepte se va dovedi a fi esențialul semnului lingvistic, al limbajului și al teoriei integraliste pe care ne bazăm studiul, așa că o vom relua de mai multe ori pe parcursul capitolelor următoare. Ca o primă consecință discriminatorie față de celelalte semne a capacității de conceptualizare, reiese că semnul lingvistic va deveni instrumentul cu care toate celelalte semne și sisteme de semne vor fi analizate, precum și toate formele de știință și cultură; putem astfel considera semnele lingvistice ca semne primare, în raport cu care, orice alt semn devine secundar. Mai mult, semnele non-lingvistice au o relație de sens unic, simplu cu realitățile pe care le determină, însă semnele lingvistice pot fi încărcate cu: 1) polisemie, sinonimie sau omonimie –  construind relații mult mai flexibile unele cu celelalte, 2) uz metaforic, figurat – deschizând o întreagă dimensiune a creației și creativității ce este specifică, din nou, doar semnelor lingvistice și 3) auto-referențialitate – sau posibilitatea de a avea ca referent alte semne lingvistice, lucru ce nu poate surveni în restul sistemelor de semne. De asemenea, combinațiile de semne non-lingvistice sunt reductibile la suma unităților componente, pentru că au un rol instrumental, pragmatic, dar rolul simbolic al semnelor lingvistice presupune înțelesul combinațiilor lor nu poate fi redus la suma componentelor, ci este o structură superioară, după cum vom vedea în capitolele următoare.

Să ne îndreptăm acum privirea către o definiție pozitivă a semnului lingvistic, în opoziție cu încercarea de a-i găsi specificul prin ceea ce el nu este, cum am făcut mai sus. Reținând totuși ideea că semnul lingvistic nu este un nume pentru un lucru din realitatea exterioară, Ferdinand de Saussure postulează că acesta este o uniune dintre un concept și o imagine acustică. Astfel, vorbim de semnul lingvistic ca având două dimensiuni distincte, cel puțin metodologic, pe care le vom numi semnificat și respectiv semnificant. Conceptul, sau semnificatul, pe care l-am intuit mai sus când vorbeam despre o dimensiune intensională a semnului lingvistic, reprezintă clasificarea și delimitarea realității prin posibilitatea de cunoaștere a lumii în clase de obiecte. Conceptul nu reprezintă obiectul propriu-zis din realitate, ci modul său de a fi, ideea sa (aproape platonică), caracteristicile sale (aproape aristotelice) care îl deosebesc de alte obiecte și îl fac să fie obiectul care este. Este ceea ce ne permite să lucrăm mental cu obiectul din realitate chiar și în absența lui; deoarece tot ce îi este propriu a fost închegat în semnificatul semnului lingvistic, astfel încât se poate vorbi despre abstracțiuni, despre alte semne lingvistice, despre potențialități sau lucruri contrare realului, despre obiecte care nu sunt în proximitatea empirică etc. Pe de altă parte, semnificantul este redat de înșiruirea de sunete efective care alcătuiesc expresia cuvântului. Foarte important de notat aici este că imaginea acustică este doar redată de această înșiruie de sunete și nu este înșiruirea fonică propriu-zisă, fizică, care circulă în aer. Imaginea acustică, sau semnificantul, este amprenta psihică, pe care sonoritatea cuvântului o actualizează în minte. Sunetele sunt stimuli fizici, exteriori, care activează în mintea noastră semnul lingvistic și actualizează conținutul său. O primă concluzie derivată de aici este ca ambele elemente constitutive ale semnului lingvistic sunt realități mentale și nu realități ale materialității lumii exterioare.

Pentru a fixa cât mai bine aspectele legate de semnul lingvistic, propunem o trecere în revistă a câtorva caracteristici ale acestuia:

Nu doar imaginile acustice, dar în special semnificatele sunt conținuturi specifice limbilor particulare. După cum am văzut în scurta discuție despre relativitatea lingvistică, fiecare limba delimitează realitate într-un mod unic și, subsecvent, creează semnificate unice, ce nu sunt tot timpul perfect reperabile în alte limbi. Astfel, conceptul de ”pom” este un semnificat pe care limba română îl creează, iar vorbitorii acestei comunități înțeleg ideea unui copac care produce fructe, iar conceptul de ”tree” este un semnificat al limbii engleze prin care vorbitorii comunității respective înțeleg ceva ce poate fi considerat similar, dar este totuși foarte diferit în esență: despre un ”tree” lipsit de context nu știm dacă poate sau nu să producă fructe.

Cele două componente ale semnului lingvistic sunt inseparabile și indisolubile. Se poate vorbi despre ele în parte cu scop pur metodologic, însă ele au fost de multe ori asemănate în literatura de specialitate cu fețe ale unei foi de hârtie. Un concept nu poate exista fără materializare, fără asocierea cu o imagine acustică. Ultimele dezvoltări ale generativismului și minimalismului consideră că pot avea loc materializări lipsite de asocierea cu un concept; așa numitele ”forme pure” și, deși acest lucru este valabil, menționăm și subliniem că, în rarele cazuri când acest lucru se întâmplă, acestea nu reprezintă acte de limbă. Vorbim despre concepte și imagini acustice în termeni de acte de limbă, cu toate consecințele ce derivă de aici (precum posibilitatea înțelegerii în alteritate, de către alți vorbitori ai aceleiași comunități, etc.). 

Saussure consideră că relația dintre cele doua elemente componente ale semnului lingvistic este arbitrară, nemotivată. În alte cuvinte, nu există nicio proprietate a unui anumit concept care sa dicteze ca el să fie asociat cu un anumit semnificant și nu altul și, de asemenea, nu există nicio trăsătură a semnificantului care să dicteze ca el să fie expresie pentru un anumit semnificat și nu altul. Dacă o motivație există, cum vom vedea la punctul următor, aceasta nu este una naturală. Astfel, semnele lingvistice semnifică conform unei tradiții date de comunitatea lingvistică în care ele apar. 

Există cazuri nenaturale când semnul lingvistic poate fi motivat și acestea apar în unul din două posibile cazuri: 1) în cazul unei motivări externe, în care forma sonoră a cuvântului imită sau reproduce unele trăsături ale conținutului. Este desigur cazul interjecțiilor, cuvintelor cu sugestie fonică (a vâjâi) și onomatopeelor. De remarcat în cazul categoriei din urmă că onomatopeele, în calitatea lor de reproducere a sunetelor animalelor și din mediul înconjurător, au un caracter relativ față de comunitățile lingvistice: cocoșul ”face” cucurigu în română, dar cock-a-doodle-doo în engleză. 2) În cazul unei motivări interne, ne referim la faptul că forma unui semn lingvistic poate fi explicată prin referire la alte semne și avem cazurile cuvintelor derivate sau compuse: drumeț, bunăvoie, pierde-vară etc.

Semnul lingvistic are un caracter linear, adică, în expresia sa, se exteriorizează pe o singură coordonată în spațiu, într-un singur sens și este, deci, unidimensional spre deosebire de alte semne ce pot fi multidimensionale (ca de exemplu semnele rutiere).

O ultimă caracteristică generală, dar nu absolută, a semnelor lingvistice este imutabilitatea lor, prin care Saussure înțelege prezervarea lor efectivă în timp. Semnele lingvistice posedă o anumită stabilitate. Am menționat nu absolută pentru că poate apărea o mutabilitate, înțeleasă ca o deplasare a relației dintre semnificat și semnificant, producând schimbări lingvistice (vezi exemplul din limba română carte versus scrisoare). 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s