Articole Books

Yasunari Kawabata: “Frumusete Si Intristare”

Din Perspectiva Simetriei

Celebrul autor al romanului ”Yukiguni”, Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care va primi, în 1968, pentru ”măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japonez”,  Premiul Nobel.

”Frumusețe și Întristare” nu este cel mai bun roman al lui Yasunari Kawabata, nici măcar ”cel mai dens și captivant”, cum îl descrie New Statesman. Dar, este cu siguranță un roman special, ce merită lecturat în scopul descoperirii unor foarte interesante idei și viziuni despre dragoste, artă și moarte. De asemenea, romanul de față îi va oferi cititorului atent, chiar si celui neavizat, o poartă către înțelegerea sistemului după care mintea lui Kawabata organizează și interpretează universul. Cele mai importante elemente universale (iubirea, arta, moartea etc.) își găsesc un dublu, care nu vine să le complementeze, după cum ne-am aștepta, ci să le imite, în opoziție, în mod intenționat imperfect, pentru a le întări.

La nivelul textului propus pentru analiză, acest sistem al dublului apare sub forma folosirii simetriei ca procedeu literar dominant. Este foarte important de precizat, încă de la început, că simetria nu este consistentă pe tot parcursul romanului sau în toate aspectele sale, dar aceste exceptii nu fac altceva decât, precum în gramatică, să vină și să întărească o regulă. Autorul nu este un adept al unei viziuni complet ciclice despre viață; diferențe trebuie inserate pentru a creea progres. Dar, putem considera că, în Universul lui Kawabata, orice lucru vital se autopropagă diacronic: arta va aduce mai multă artă, adulterul va aduce mai mult adulter, iar moartea va aduce mai multă moarte.

Din presprectiva relației dintre Oki și Otoko, protagoniștii primei generații, romanul începe ex abruto. Pentru o mai bună înțelegere a firului narativ și apreciere a simetriei, este necesar să realizăm o întoarcere cu douăzeci de ani în timpul ficțional.

Oki, un scriitor de treizeci de ani, căsătorit și proaspăt tată, se îndrăgostește de Otoko, o fată de șaisprezece ani. Relația adulterină se încheie când copilul celor doi moare la naștere. Drama morții copilului și faptul că Oki o părăsește o împing pe Otoko în depresie. Fata se va interna la un sanatoriu, unde contempleză sinuciderea, dar este determinată să aleagă viața de reaparația lui Oki, ce fusese adus acolo de mama ei. Conștientă că relația nu mai poate continua, mama lui Otoko se mută împreună cu aceasta la Kyoto.

Această poveste de dragoste are două victime colaterale, puse în simetrie prin faptul că una este strâns legată de Otoko și cealaltă de Oki. Victima aflată pe partea lui Otoko de axă simetrică este copilul. Considerăm copilul ca aparținând universului lui Otoko din cauza amoralității lui Oki și a lipsei oricărei legături dintre bărbat și acesta. Elementul simetric al nevinovatului aflat în strânsă legătură cu Oki este soția lui, Fumiko. Singura greșeală a ambelor personaje este că au existat în circumstanțele date. Fumiko nu moare, dar trăiește o perpetuă întristare, alături de bărbatul care a înșelat-o, ce va culmina la finalul romanului.

Întristarea, dăcă poate fi numită așa, ce apare la sfârșitul consumării iubirii dintre Oki și Otoko se transpune în artă, id est, într-o formă de frumusețe. Oki scrie romanul ”O fată de șaisprezece ani” în care imortalizează relația sa cu Otoko. Deși cartea îl va consacra pe Oki ca scriitor, ea păstrează o formă de întristare rezultată din relația adulterină și un blestem a amoralității lui Oki, ce se răsfrânge asupra lui Fumiko, care va redacta romanul. Victima devine, astfel, o victimă mai mare, suferința ei reaprinzându-se și intensificându-se. Despre romanul lui Oki nu știm aproape nimic, cu excepția faptului că cititorii săi consideră că autorul nu va scrie ceva mai bun și că jurnaliștii o indentifică pe fata din roman ca fiind Otoko și îi iau și interviu pe tema asta.  

”Romanul frumuseții și tristeții”, cum îl numește Ioana Pârvulescu (În recenzia oferită pentru ediția în limba română a romanului, publicată în 2013 de Humanitas Fiction.), își găsește elementul simetric artistic în tabloul realizat de Otoko. Tabloul este și el legat de dragostea dintre cei doi, dar are o perspectivă foarte diferită, lucru ce reiese și din titlul lui: ”Înălțarea nou-născutului la Ceruri”. Operele sunt simetrice la nivel conceptual, dar complementare la nivel de reprezentație: dacă romanul prezintă o poveste de dragoste dintre un bărbat și o fată de șaisprezece ani, tabloul completează povestea cu dimensiunea tragismului unui copil ce moare la naștere. Acesta nu este terminat la momentul începerii romanului propriu-zis, lucru ce o frământă pe Otoko. Pare lipsită de orice fel de putere în ceea ce îl privește.

Romanul se deschide la aproximativ douăzeci de ani după ce relația dintre Oki și Otoko a luat sfârșit. Primele pagini îl surprind pe bărbat în tren, în drum spre Kyoto, de Anul Nou, în speranța de a o revedea pe Otoko. Un alt indiciu al amoralității lui Oki este faptul că a decis să își lase soția, care a trecut peste adulterul său și i-a redactat romanul otrăvitor, singură de Anul Nou, în timp ce el speră să petreacă această sărbătoare cu o femeie pe care nu a mai vazut-o de două decenii. Otoko acceptă să îl vadă, dar în compania ucenicei sale și a două gheișe. Nu stau mult unul în preajma celuilalt și Oki se întoarce în Tokyo.

Putem să ne oprim aici asupra unui alt element de simetrie, deși puțin superficial: atât Oki cât și Otoko devin, mai mult sau mai puțin, celebri. Oki mulțumită talentului de scriitor, iar Otoko mulțumită talentului ei de pictoriță.

Cu ocazia revederii celor doi, apare în economia situației cel mai interesant personaj al romanului: ucenica lui Otoko, Keiko. Tânăra reprezintă o mină de aur, din punct de vedere psihologic. Este o bisexuală, ce are legături mai intime cu maestra sa decât simpla ucenicie în ale artelor plastice, și o masochistă scelerată. Dragostea ferventă și nesănătoasă pe care i-o poartă lui Otoko o determină să o răzbune, împotriva dorinței maestrei. Ipocrizia, puterea de manipulare și lingușire și naturalețea actoricească vor asigura că reușește ceea ce își propune.

Avem de-a face cu o a doua generație de personaje, aduse în economia situației tot prin intermediul simetriei: în noua idilă, Oki este înlocuit de fiul său, Taichiro, iar Otoko de ucenica sa, Keiko. Putem considera că existența celei de-a doua generații este vitală pentru producerea ruperii din mrejele întristării din faptul că prima generație a lăsat problema într-o stare latentă, în loc să o rezolve. Oki o vizitează pe Otoko după douăzeci de ani, iar aceasta înca are sentimente pentru el, după toate cele întâmplate. Ordinea trebuie restabilită de o forță nouă, proaspătă.

Keiko intră în viața, și casa, lui Oki sub pretextul de a-i lăsa tablouri abstracte, pictate în stilul ei caracteristic. Exercită o anumită atracție asupra bărbatului mai în vârstă și va petrece o noapte cu el la un hotel (lucru ce confirmă lipsa oricărei lecții avute de Oki în legătură cu experiența adulterului), dar nu ajunge să pună în aplicare niciun element al planului ei de răzbunare. Astfel, își va muta atenția pe fiul bărbatului, Taichiro; lucru fatal pentru acesta din urmă.

Idila dintre Taichiro si Keiko nu este sub nicio formă o oglindire a idilii primei generații. Îi este opusă (Deci simetrică. În prezenta lucrare termenul de ”simetrie” nu se folosește exclusiv pentru a indica egalitatea unor elemente, ci și pentru a indică faptul că ele stau în opoziție. Precum în teoria mulțimilor de  numere în matematică, simetricul lui x este –x. ). Spre deosebire de Oki, Taichiro este un universitar specializat pe istorie, ce, deși indică o înclinație spre artă, această înclinație este de a o aprecia, nu de a o produce. Ce simte și experimentează el nu se transpune în formă scrisă sau în pictură. Nici Keiko nu seamănă cu Otoko. Argumentul cel mai puternic în acest sens fiind că tânăra nu are nimic din inocența cu care o găsim pe maestra sa în cadrul relației ei cu Oki. Nu se poate vorbi despre iubire între Taichiro și Keiko. Aceasta din urmă îl seduce pe tânărul asistent universitar din dorința de răzbunare pentru ce i-a făcut Oki lui Otoko și din gelozia faptului că Otoko încă are sentimente pentru scriitor. Taichiro trebuie să sufere consecințele unor păcate pe care nu le-a săvârșit. Este damnat de la bun început.

Dacă în urmă cu douăzeci de ani Oki, bărbatul, a dominat-o pe fată, în prezent, personajul feminin îl domină pe cel masculin. Personalitatea lui Keiko este mult prea puternică pentru Taichiro, acesta neavând nicio șansă să se ferească de capcanele întinse de scelerata excentrică, ce vor culmina cu ”accidentul” (Așa este prezentat la radio. Trebuie luat în considerare faptul că, deși nu exista indicii direcți pentru asasinare, nu există nici pentru accident. Dar, având in vedere dorința de răzbunare exprimată de Keiko pe tot parcursul romanului, crima este soluția cea mai plauzibilă) de la lacul Biwa. Dacă în trecut, după consumarea relației, ajungem să o privim pe femeie ca victimă, în prezent lucrurile sunt exact invers.

Spre finalul firului narativ, Keiko îl duce pe Taichiro la un hotel la Biwa și o telefonează pe Fumiko. Mama băiatului îl avertizează în legătură cu răutatea de care o bănuiește pe Keiko și îl roagă să se întoarcă acasă, dar, în pofida acestului lucru, Taichiro decide să stea o noapte la hotel alături de fată. Keiko îl convinge să meargă împreună la o plimbare pe lac cu o barbă cu motor. Chiar după ce aflăm asta, Kawabata oprește brusc cadrul și îl mută pe Otoko, care aude la radio de un accident la lacul Biwa.

Keiko îl ucide pe Taichiro la finalul romanului (Deducție personală. Acest lucru nu este explicitat în roman, dar concluzia a fost trasă din lipsa unor indicații că lucrurile ar putea sta în alt fel. Taichiro nu este găsit când romanul se încheie, iar Keiko plânge când se trezește: ”Keiko a deschis ochii și s-a uitat la Otoko printre lacrimi”.), săvârșind actul răzbunării din gelozie, aducând tristețea lui Fumiko în punctul de maximum, pedepsindu-l pe Oki pentru amoralitatea sa și încheind povestea cu o simetrie a morții. Copilul nevinovat al lui Otoko a murit în urmă cu douăzeci de ani; acum moare băiatul nevinovat al lui Oki.

Frumusețea persistă. La fel și întristarea. Prima se regăsește la Keiko, în ”strălucirea lacrimilor din ultima frază.” (Ioana Pârvulescu, în recenzia ediției eduturii Humanitas) A doua se abate asupra tuturor celorlalte personaje. Cele două elemente pot exista concomitent, alternativ, în complementaritate (”frumusețe care întristeaza” și ”tristețe care înfrumusețează”) etc., dar un lucru este cert: sunt omniprezente în universul uman.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s