Articole

Donald Trump Și Discursul Politic Al Campaniei Prezidențiale Din Statele Unite În 2016

”Win. Win. Win. We’re gonna win so much you’ll get tired of winning”

Înainte de orice încercare de disecție asupra anumitori instațieri de discurs în general și discurs politic în special, este necesară trasarea unor cadre teoretice de lucru prin definirea și descrierea cât mai acurată a termenilor de bază cu care se operează. Desi există foarte multe definiții a discursului, din cauza varilor domenii care interferează cu această parte a pragmaticii lingvistice (antropologie, sociologie, psihologie șamd), vom înțelege prin ”discurs”, pentru scopul acestei lucrări, un act/eveniment lingvistic de structurare a comunicării în jurul unui set clar de idei, cu o intenționalitate particularizată. La baza lui, discursul politic este cel mai bine înțeles ca un mediu de reproducere a puterii sau rezistenței la putere. Fiind un act, ca orice altă formă de discurs, el se caracterizează și identifică foarte ușor prin autorii săi, oamenii politici, ca oficiali (ai statului, ai unor instituții etc) sau oamenii antrenați în demers politic. Datorită caracterului său pragmatic însă, autorii nu sunt niciodată suficienți pentru a construi discurs politic. La acesta din urmă participă recipienți, cetățeni, public, mase de oameni. Actul politic este mereu orientat către o anumită persoana a doua aflată în circumstanțe foarte bine determinate, fără de care discursul politic nu poate avea nicio valoare.

O provocare ce se întrevede în acest punct este definirea unor caracteristici secundare care să determine exact ce anume face un discurs să fie perceput ca politic și când anume se întâmplă asta, deoarece nu putem presupune că orice act lingvistic al unui politician sau cetățean implicat în activități politice este tot timpul discurs politic. Astfel, van Dijk propune că se poate considera a fi discurs politic doar atunci când, atât autorii cât și recipienții acționează ca ”actori politic”, id est participă la demersuri legate de guvernare, legislare, alegere, reprezentare la nivel de stat șamd. Cu alte cuvinte, nu doar că discursul politic nu are sens dacă nu este orientat spre finalitate pragmatică bine definită si dezirabilă celui care îl produce, dar nici nu poate exista fără contextualizarea extralingvistică (a lumii exterioare) propice, precum cea a evenimentelor sociale din categoria sesiunilor unui parlament, întrunirilor unui guvern, interviuri, media, alegeri electorale sau proteste, pentru a numi doar câteva. Desigur, pot exista discursuri publice cu posibile efecte secundare în mediul politic al societății în care ele apar, dar, din moment ce intenționalitatea lor primară nu a fost aceasta, ele nu ar trebui incluse în categoria discursului politic așa cum este el conturat mai sus.

Excluzând partea birocratică și unele formalități cu caracter simbolic, politica se bazează, în cea mai mare parte, pe discurs. Fie că este vorba de a da legi, aduna voturi, gestiona o campanie, transmite propaganda etc, caracterul persuasiv de care politicul are așa mare nevoie este redat cel mai bine în discurs, care beneficiază de atâtea medii de expunere foarte eficiente precum raliurile, dezbaterile televizate, radioul sau mediul online.

Modelul teoretic lui Teun van Dijk, pe care îl urmăm, corelează partea de discurs cu o ”cogniție politică” la partea interpretativă a spectrului problematicii. La fel cum semnul lingvistic are o dimensiune semantică, de cunoaștere a lumii, și una de imagine mentală a conceptului, în tradiția saussuriană, structuralistă, așa și discursul politic stârnește interpretări, opinii sau acțiuni pe baza unei înțelegeri comune a lumii pe care indivizii unei societăți o au, a unei memorii a evenimentelor politice și autorilor lor, precum și a unor modele de interpretare politică bazate pe istoria, experiențele și ideologiile unui individ sau a unei grupări. Această dimensiune psiho-cognitivă se suprapune în mare parte (dar nu în totalitate) opiniei publice.

După ce am stabilit circumstanțele de apariție și sustenanță a discursului politic ca fiind mediile strict legate de conducere, putere sau opoziție în fața ei (oficiale sau nu), în care indivizii implicați acționează ca agenți politici, ne rămâne problema problema discursului din afara ședințelor oficiale, întâlnirilor publice sau înregistrate, care îndeplinesc totuși criteriile menționate anterior. Aceste instanțieri sunt cele ale lucrurilor spune sau scrise neoficial, informal, fără inteția de a fi prezentate public, cum ar fi discuțiile de pe coridoarele parlamentului sau interacțiunile nedezvăluite (cel puțin la timpul respectiv) cu reprezentanții mass mediei. Din moment ce și aceste tipuri de discursuri conțin informații, evaluări sau opinii care pot fi folosite în scop politic și au intenționalitatea aceasta, iar autorii lor sunt agenți politici în momentul producerii, ele pot fi considerate discursuri politice în sensul mai larg al termenului. Primează astfel subiectul, intenționalitatea practică si rolurile asumate de cei angajați în discurs. Pe parcursul unei campanii, sau pur și simplu al desfășurării vieții unui reprezentant al poporului, apar inevitabil acte de discurs informale în care se strecoară opinii și atitudini politice. În astfel de cazuri, este foarte greu a delimita un tip omogen de discurs, din cauza co-existenței și co-relaționării a mai multor tipuri de subiecte, însă este important să încadrăm ca politic și să analizăm ca atare acele acte (chiar și din spectrul informal/neoficial) a căror menire este să provoace mișcări, atitudini sau opinii politice, să câștige voturi sau susținere sau să convertească ideologic.

Deși discursul politic poate fi despre orice subiect (drepturile femeilor la salariu egal cu cel al bărbaților, avortul, imigrare șamd), el va fi în principal despre politică. Prin asta se poate înțelege absolut orice este legat de organizarea și conducerea unui stat, a unei societăți sau organizații, a unor alegeri sau evenimente politice, dar și aspecte legate de viața și imaginea politicienilor, al unor instituții, desfășurarea procesului politic sau răspândirea unei anumite ideologi. Van Dijk insită din această cauză că, în mare parte, discursul politic este reflexiv. În termenii de ce se discută efectiv, cel mai eficient pentru o analiză a acestui gen de discurs este să ne îndreptăm către discursul electoral, de campanie. Fie că este vorba despre un individ sau o organizatie, partid sau instituție, autorul va vorbi în primul rând despre sine, despre ideile sale, soluțiile pe care le propune și superioritatea acestora, programul pe care urmează să îl aplice dacă va fi ales și, eventual, succesele sale anterioare. Apoi, în proporție la fel de importantă, se va vorbi despre opozanți/contra-candidați, accentuând ideologiile lor viciate și corupte, porbleme pe care aceștia le-au creat și lipsa lor de soluții viabile și minciunile și promisiunile false pe care le-au făcut în trecut. Pe axa temporală, aprecierea prezentului tinde să fie una negativă, iar cea a viitorului aproape univoc pozitivă, indiferent de orientările politice ale autorului. Este observabil totuși că acestea din urmă influențează atitudinea despre trecut; astfel, ecologiștii și conservatorii vor avea o descriere pozitivă a trecutului glorios, neviciat, spre deosebire de progresiști. Reprezentanții fiecărei categorii de ideologie vor susține direct sau implicit că valorile lor sunt acum în pericol, iar populația trebuie să îi investească cu puterea de a apăra împotriva haosului opoziției.

Subiectele vor conține deci aproape de fiecare dată și descriere, evaluări sau judecată. Acestea vor fi (deși nu în egală măsură, desigur) atât reflexive, cât și îndreptate către autorii discursului opozant, acțiunile, ideile și atitudinile lor sau instituțiile din care aceștia fac parte. Tocmai în aspectul de emitere de judecăți reiese cea mai esențială caracteristică a discursului politic: dualismul/antagonia NOI versus EI. În timp ce noi apărăm democrația și lupta anti-corupție, ei vor să o distrugă; în timp ce soldații noștri sunt luptători pentru libertate, ai lor sunt teroriști; legile pe care încercăm noi să le trecem apără poporul, dar ei le vor blocate.

La nivelul analizei pragmatice a discurusului nu e nicio surpriză să constatăm că toate aspectele legate de persoana întâi (indivizii noștri, grupul/partidul nostru, atitudinile și ideile noastre, faptele pe care le-am făcut și le facem) vor fi prezentate în termeni cât mai pozitivi, iar cele legate de persoana a treia într-un mod negativ. Acțiunile noastre benefice asupra societății sau grupului la care se face raportarea vor fi expuse explicit și se vor bucura de o descrie detaliată, spre deosebire de eșecurile pe care le-am avut, care vor fi prezentate implicit, vag, sau chiar omise din discurs. Exact opusul este valabil despre prezentările faptelor politice ale opozanților: descrierea succeselor lor, în cazul în care aceasta există, va fi făcută incomplet și fără multe detalii și se va pune foarte mult accent pe o prezentare acurată și detaliată a tuturor aspectelor care nu au funcționat.Van Dijk observă că, atunci când noi ”am făcut ceva rău, ne putem aștepta ca aceasta să fie tratată ca o excepție și ca un incident, astfel că aceste descrieri (deja minimalizate în tipul și numărul propozițiilor) vor fi cu greu urmate de generalizări. […] actele lor rele tind să fie văzute ca tipice și deci vor fi descrise în detaliu și apoi deasemenea generalizate”.  O altă metodă discursivă comună este aparenta negație sau aparenta concesie, menită să ferească autorul de o imagine negativă: nu am nimic împotriva negrilor/evreilor/musulmanilor, dar … sau există și republicani/socialiști onești, dar …Eschivarea în genere este o tactică preferată de autorii discursului politic când sunt puși în posturi cu potențial compromițător. Ca figuri de stil se remarcă emfaza și hiperbola în prezentarea aspectelor pozitive ale eu-lui și pe cele negative ale opoziției. Există și preferințe la nivel sintactic, remarcându-se folosirea pornumelor deictice (noi versus ei) și particularizarea diatezelor active și pasive pe anumite necesități discursive: diateza activă atrage atenția asupra acțiuni, în timp ce posivizarea scoate în evidență un agent. Particularitățile de topică preferate sunt cazurile în care se scoate un anumit termen în fața propoziției pentru a-l pune în atenția publicului. Repetiția este și ea un instrument retoric foarte des folosit datorită puterii sale de a inocula sau implica adevărul noțiunii conținute, a atrage atenție la o anumită particularitate, a seta în memoria colectivă anumite idei și a consolida construcția semantică a discursului. Tot rol de manipulare discursivă au și adăugirile irelevante sau ștergerile la nivel lingvistic. Acestea sufocă ideologic (prin eufemisme, metafore, hiperbole, serii sinonimice sau antonimice etc) părțile benefice pentru autor și le aruncă în ambiguitate sau non-existență pe cele compromițătoare. Adițiile irelevante pot avea și efectul de distragere de la problemele sau aspectele negative a ceea ce se propune în discursurile de tipul rasist, xenofob, antisemit sau discriminatoriu în orice alt fel. Un ultim aspect al analizei din perspectivă lingvistică trebuie să fie efectele suprasegmentelor fonemice precum intonația și înălțimea vocii și a celor supraverbale. Atragerea atenției auditoriului se realizează și prin volumul crescut al vocii și gesticulare.

Revenind la conceptul de cogniție politică menționat anterior, modelul lui van Dijk propune definirea a trei nivele ce ajuta la incadrarea actelor de discurs politic în dimensiunea perceperii discursive generale. Astfel, se delimitează un nivel de bază, alcătuit din actorii politici ca indivizi, cuprinzând experiențele și crezurile lor, un nivel intermediar al grupărilor politice și instituțiilor, cuprinzând discursul lor colectiv, ideologia la care aderă și relațiile pe care le au stabilite cu alte grupări și un nivel superior al sistemelor politice complexe (precum statul, parlamentul, guvernul) și reprezentările abstracte cu care acestea interacționează cu planurile social, cultural și istoric. În această paradigmă, un ales al poporului, spre exemplu, vorbește în parlament în primul rând ca individ cu propriul model și viziune despre lume, dar exprimă un sistem de idei adoptat de partidul din care face parte și, făcând acest lucru, participă la nivelul superior al actului exercitării democrației însăși.Este important de menționat că aceste trei planuri ale cogniției discursului politic se actualizează simultan, intr-o mediu teoretic reprezentat de cunoștiințele și valorile comune ale tuturor oamenilor implicați și istoria națiunii sau grupului în care se actualizează discursul, indiferent că este vorba de cea din memoria colectivă de termen lung sau scurt. Discursul politic va fi astfel în permanentă interacțiune cu opinia publică.

Fără riscul de a fi propus o definiție sau caracterizare exhaustivă, putem conchide, așadar, că discursul politic este în mare parte despre actori politici și evenimentele politice în care aceștia sunt implicați pe toate cele trei coordonate temporale. Ne putem aștepta ca natura polarizantă a ceastui tip de discurs să pună în lumină favorabilă tot ce am făcut, spus, susținut noi și să atace ce a fost făcut, spus sau susținut de ei. Se vor face des, în special de către dreapta conservatoare (cu țel populist, argumentează mulți analiști politici), referințe la Voința Popurului; un alt element important care influențează dimensiunile pe care discursul se dezvoltă, deoarece invocarea vocii națiunii este de multe ori un argument pentru a-i convinge pe actorii politici opozanți să adopte legi, atitudini sau idei ce nu aveau altfel mare popularitate.

Referindu-se la discursul politic de tip electoral, Adriana-Maria Robu trage o paralelă ce merită urmărită între acesta și discursul publicitar. Ambele au ”ca punct final persuasiunea. Orice discurs politic, asemenea discursului publicitar, transmite către public un mesaj care nu are ca scop informarea, ci influențarea. Ca și în cazul publicitar, în cel politic electoral se intenționează convingerea publicului spre a acționa, ca urmare a manipulării prin seducție de ordin discursiv”. O astfel de analiză nu este deloc surprinzătoare în modelul teoretic urmărit anterior, în care am decis că orice tip de discurs politic trebuie orientat către o finalitate cât se poate de practică în realitatea extra-lingvistică. Miza discursului electoral este strângerea efectivă de voturi în plan principal și manipularea de atitudini în plan secundar. Toate procedeele construcție discursivă analizate precedent se aplică, însă trebuie accentuate și/sau reiterate caracterul simplu al construcțiilor sintactice și patosul din voce; ambele elemente vitale ale campaniei electorale al lui Donald Trump de la alegerile prezidențiale din 2016. Un filolog pasionat nu va neglija în acest punct lecția Shakespeariană despre abordarea diferitelor tipuri de discurs politic din piesa ”Iulius Caesar”. Eficiența discursului lui Brutus, axat pe argumentare rațională, logică și informare, pălește în comparație cu succesul discursului lui Marc Antoniu, axat pe dimensiunea sentimentală și plin de patos. Discursul electoral prezidențial sau parlamentar este astfel constructor sau distrugător de putere în stat și, din cauza acestei imense responsabilități de influențare, el apare, se dezvoltă și există în societatea contemporană doar în simbioză cu mass media, care nu doar propagă discursul politic electoral, dar oferă metadiscurs la rândul său capabil de a manipula opinia publică și, implicit, activitatea politică a mediului în care alegerile se desfășoară. O analiză a discursului politic al lui Donald Trump este o este mai mult o analiză a reacțiilor și atitudinilor pe care le-a stârnit în presa americană și internațională, din moment ce discursul propriu-zis îndeplinește cu fidelitate toate trătăsturile discursului politic menționate anterior.

Reacțiile la campania lui Donald Trump atât în presa americană, cât și în cea internațională, au fost univoc nefavorabile, însă nici cei mai mari oponenți ideologi (sau de orice altă natură) nu pot nega că discursul acestuia în cadrul alegerilor prezindețiale din 2016 a fost unul absolut unic în memoria politică recentă și a făcut evenimentul politic al candidaturii să prindă o intensitate și o acoperire în media de care puține altele s-au bucurat. Retorica lui Trump este caracterizată ca una lipsită de politețe pentru adversari și dominată de insulte. În diferitele raliuri ținute în statele conservatoare și predominant Republicane, candidatul atacă cât se poate de direct și explicit imigranți mexicani, minorități religioase și în special partidul Democrat și reprezentatul său, Hillary Clinton. Departe de a avea un efect negativ asupra imaginii sale, un astfel de discurs nu este deloc blamat de susținătorii lui Donald Trump, ci își atinge scopul de a-l reprezenta și configura pe autor în subconștientul colectiv al auditoriului ca un lider dur, puternic, dar, cel mai important, sincer. Nu de puține ori diferiți cetățeni americani intervievați pentru posturi de televiziune spun că îl apreciază pe Donald Trump pentru că ”spune ceea ce gândește cu adevărat”. Pe lângă insulte explicite și porecle defăimătoare puse adversarilor, menite să rămână în mentalul colectiv după terminarea raliurilor sau discursurilor, oamenii de presă și analiștii politici americani, precum Lisa Mascaro, identifică alte șase dimensiuni extrem de importante al discursului politic al actualului președinte al Statelor Unite. Primul este repetiția. La fel cum în romanul ”Portretul Artistului la Tinerețe” al lui Joyce repetiția la nivel lingvistic are rolul de a stabili anumite adevăruri despre lume pe care tânărul Daedalus să le creadă și pe care să se bazeze, așa și repetiția din discursul electoral are același rol persuasiv, făcându-i pe oameni să creadă (sau măcar să bănuiască) ca autorul știe despre ce vorbește și că informația prezentată în conținutul discursului este adevărată și reprezintă un pilon de susținere ideologică. Trump repetă grupuri de cuvinte în enunțuri succesive și de multe ori, aceeași sintagmă apare reiterată chiar în cadrul aceleiași fraze (”Win. Win. Win. We’re gonna win so much you’ll get tired of winning”). În sprijinul acestul procedeu vine una din structurile lingvistice preferate de Donald Trump, ”believe me” (credeți-mă). Actul de a începe sau încheia fraze cu aceste două cuvinte îi asigură pe oameni că autorul le spune informații pe care alți politicieni le ascund sau nu le știu și că vor avea un ”lider puternic cu soluții simple”. Al treilea procedeu care intră în constituență neasumarea anumitor aserțiuni prin procedee deflective de tipul ”oamenii spun că/se spune că”. O astfel de unealtă discursivă nu ar trebui subestimată, deoarece trimite către public speculații false, aserțiuni șocante sau chiar teorii ale conspirației ce nu ar fi putut fi asumate de un individat aflat în campanie pentru cea mai importantă poziție publică din Statele Unite ale Americii. O altă dimensiune a discursului în analiza ce merită atenție este lipsa de a cere scuze. Urmând o imagine de individ puternic ancorat în misiunea sa și care nu e gata să renunțe la ideile în care crede, Donald Trump nu își cere, în genere, scuze pentru ce spune nici atunci când chiar membri al partidului pe care îl reprezintă îi cer public asta. În puținele dăți în care o face, candidatul își cere scuze pentru că a supărat sau jignit și pentru cum a fost perceput mesajul său, nu pentru conținutul acestuia, pe care nu îl retrage. Ca o a cincea dimensiune a cestui particular discurs, se poate identifica o simplitate la nivelul exprimării, de care am amintit și precedent, ca trăsătură a discursului politic per general. Efectele discursului simplu, în contrast cu cel orientat pe detalii al lui Hillary Clinton, sunt prezentarea de soluții clare și inocularea sincerității către un public care vede lumea ne-complexificat, în termeni de cauză-efect. Abilitatea lui Donald Trump de a-și comprima și fraza mesajele este absolut fascinantă, având în vedere ca mediul unde a creat cel mai mare val de contriversă și pe care l-a ales drept preferat pentru comunicarea în afară discursurilor de la raliuri este rețeaua de socializare Twitter, unde nu se pot posta mai mult de 140 de caractere o dată. Ultima particularitate importantă a retoricii lui Trump este exagerarea termenilor în care descrie propriul succes și corupția oponenților.

Este exact acest caracter senzaționalist al discursului politic de la alegerile prezindețiale din 2016 care îl face pe filologul Edward Schiappa de la M.I.T. să observe că s-a vorbit foarte puțin în presă despre politică propriu-zisă și ce postură au candidații față de marile probleme de interes public ale Statelor Unite (precum legi suplimentare pentru armele de foc, dreptul la avort, relația față de Federația Rusă, atitudinea față de avantajele si dezavantajele reformei în sănătate adoptată de administrația Obama șamd). O explicație plauzibilă pe care acesta din urmă o dă este profitul trusturilor media de pe urma unei astfel de schimbări de perspectivă și atenție. Această analiză consolidează convingerea prezentată anterior că discursul politic de tip electoral și mass media sunt, dacă nu inter-dependente, aflate totuși într-o foarte strânsă relație și ar fi incomplet să analizăm una, fără impactul în cealaltă.

Donald Trump a înțeles mult mai bine decât oponenții săi și decât media puternic liberalizată a realizat în primă fază lecția intensității sentimental-patetice a discursului politic dată de Marc Antoniu în ”Iulius Caesar”. După puțin timp de la câștigarea statelor Mississippi și Michigan în martie 2016, retorica acestuia începe să fie din ce în ce mai mult caracterizată ca extremistă. Jonathan Chait și Jack Holmes sunt printre primii care observă tendința Republicanilor de a demite criticile la adresa faptului că discursul lor este extremist ca fiind nimic altceva decât propagandă liberală făcută doar pentru a părea corectă politic. Miza discursului politic Republican de a ataca corectitudinea politică a avut un success răsunător în multe din categoriile populației americane (mediul rural, clasele social-economice de mijloc sau de jos, categoriile cu educație medie sau precară etc), care nu se simt reprezentate de idelile inclusiviste, progrestiste și liberale ale elitei intelectuale de stânga. În alte cuvinte, Donald Trump le spune cetățenilor din clasa medie idei cu care ei sunt de acord, intr-un limbaj pe care ei îl înțeleg și folosește orice mecanism discursiv pentru acest scop, indiferent dacă este considerat ortodox sau nu. Publicul republican vede corectitudinea politică ca o îngrădire a libertății lor de a se exprima sexist, rasist sau xenofob și o amenințare la locurile lor de muncă și tradițiile conservatoare, patriarhal-creștine pe care le identifică cu adevăratul spirit american. Liberalii și Democrații sunt așadar disidenți care lucrează în interesul elitelor conducătoare și corupte, nu al cetățeanului.

Fundalul ideologic peste care a avut loc discursul politic al lui Donald Trump din alegerile prezindețiale din 2016 este unul al dihotomiei stânga versul dreapta, Democrați versul Republicani, liberali versurs conservatori. Revenim astfel ciclic la mentalitatea structurată ca noi împotriva lor, pe care am fixat-o teoretic la începutul analizei, pentru a vedea cum discursul și-a atins finalitatea pragmatică și a influențat atitudinile și opniile receptorilor. Conservatorii se definesc ca cei care cred în muncă grea, familia tradițională și armată, cei care se opun avortului și îl susțin pe Donald Trump. Pastorul baptist J.C. Watts din Oklahoma susține că diferența principală dintre Republicani și Democrați este că Republicanii văd oamenii ca fundamental răi, iar Democrații văd oamenii ca fundamental buni. Astfel, când ceva rău se întâmplă, Democrații se vor uita la altceva pe care să arunce vina, nu la noi înșine. Spre exemplu, dacă un om împușcă un altul, Republicanii vor accepta că acela a fost un om rău care a făcut un lucru rău; Democrații vor căuta alte cauze, precum societatea sau controlul armelor de foc. Deși simplistă, descrierea pastorului este esențială, deoarece explică de ce conservatorii cred ca viziunile liberale sufocă societatea de legi și regulări care nu își au locul sau că facultățile sunt instituții de îndoctrinalizare cu politică de stânga. Liberalii din orașele mari luptă împotriva a ceea ce numesc ”privilegiul albilor”, fără să ia în considerare, după cum notează Robert Leonard, că pentru susținătorii lui Donald Trump din mediul rural care trăiesc de la un salariu la următorul, ”privilegiul albilor” nu este nimic altceva decât un concept abstract. Sigur că realitatea extra-discursivă este mult mai complexă decât polarizarea adusă de candidați. Oamenii tind să aibă convingeri extrase din ambele ideologii politice, care se schimbă în timp. T.A. Ridout avertizează împotriva catalogării tuturor lucrurilor care apar în atenția publică ca fiind de stânga, dreapta, liberale sau conservative, din simplul fapt că acestea vor însemna lucruri diferite (chiar opuse) în diferite țări sau la diferiți indivizi și pentru că orice paradigmă binară va fi folosită la intensificarea fricii de celălalt.

Cu mult după interesul de ordin sociolingvistic, discursul lui Trump în 2016 este cel mai bun obiect de analiză pentru a descoperi cât și dacă regulile tradiționale ale jocului politic sunt importante, cum percepe și influențează media în funcție de orientările pe care le preferă și care sunt dorințele ne-exprimate public al masei de mijloc. Puterea acestui discurs, indiferent de cum a fost calificat, a împins la re-evaluarea tuturor acestor aspecte.

 

 

Anexă – Fragmente din discursul lui Donald Trump ținut în Phoenix pe 31 august 2016, despre imigrare:

I’ve just landed having returned from a very important and special meeting with the President of Mexico, a man I like and respect very much. And a man who truly loves his country, Mexico. And, by the way, just like I am a man who loves my country, the United States. We agree on the importance of ending the illegal flow of drugs, cash, guns, and people across our border, and to put the cartels out of business. We also discussed the great contributions of Mexican-American citizens to our two countries, my love for the people of Mexico, and the leadership and friendship between Mexico and the United States. It was a thoughtful and substantive conversation and it will go on for awhile. And, in the end we’re all going to win. Both countries, we’re all going to win. […] Today, on a very complicated and very difficult subject, you will get the truth. The fundamental problem with the immigration system in our country is that it serves the needs of wealthy donors, political activists and powerful, powerful politicians. It’s all you can do. Thank you. Thank you. Let me tell you who it does not serve. It does not serve you the American people. Doesn’t serve you. When politicians talk about immigration reform, they usually mean the following, amnesty, open borders, lower wages. Immigration reform should mean something else entirely. It should mean improvements to our laws and policies to make life better for American citizens. Thank you. But if we’re going to make our immigration system work, then we have to be prepared to talk honestly and without fear about these important and very sensitive issues. For instance, we have to listen to the concerns that working people, our forgotten working people, have over the record pace of immigration and it’s impact on their jobs, wages, housing, schools, tax bills and general living conditions. […] On top of that, illegal immigration costs our country more than $113 billion dollars a year. And this is what we get. For the money we are going to spend on illegal immigration over the next 10 years, we could provide 1 million at-risk students with a school voucher, which so many people are wanting. While there are many illegal immigrants in our country who are good people, many, many, this doesn’t change the fact that most illegal immigrants are lower skilled workers with less education, who compete directly against vulnerable American workers, and that these illegal workers draw much more out from the system than they can ever possibly pay back. And they’re hurting a lot of our people that cannot get jobs under any circumstances. But these facts are never reported. Instead, the media and my opponent discuss one thing and only one thing, the needs of people living here illegally. In many cases, by the way, they’re treated better than our vets. Not going to happen anymore, folks. November 8th. Not going to happen anymore. The truth is, the central issue is not the needs of the 11 million illegal immigrants or however many there may be — and honestly we’ve been hearing that number for years. It’s always 11 million. Our government has no idea. It could be 3 million. It could be 30 million. They have no idea what the number is. Frankly our government has no idea what they’re doing on many, many fronts, folks. Only the out of touch media elites think the biggest problems facing America — you know this, this is what they talk about, facing American society today is that there are 11 million illegal immigrants who don’t have legal status. And, they also think the biggest thing, and you know this, it’s not nuclear, and it’s not ISIS, it’s not Russia, it’s not China, it’s global warming. To all the politicians, donors, and special interests, hear these words from me and all of you today. There is only one core issue in the immigration debate, and that issue is the well being of the American people. Nothing even comes a close second. Hillary Clinton, for instance, talks constantly about her fears that families will be separated, but she’s not talking about the American families who have been permanently separated from their loved ones because of a preventable homicide, because of a preventable death, because of murder.

 

Bibliografie

Adam Geller. “Analysis: Trump campaign’s disdain for civility could leave lasting damage”. Spokesman. The Spokesman-Review, 12 Noi. 2016. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (http://www.spokesman.com/stories/2016/nov/12/analysis-trump-campaigns-disdain-for-civility-coul/).

Adriana-Maria Robu. “Discursul Electoral Ca Tip De Discurs Publicitar”. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iași.

Edward Schiappa. “On Campaign Discourse”. SHASS. MIT School of Humanities, Arts, & Social Sciences. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (https://shass.mit.edu/news/news-2016-election-insights-edward-schiappa-campaign-discourse).

Gary Younge, Leah Green, Bruno Rinvolucri. “Don’t let Trump fool you: rightwing populism is the new normal”. The Guardian. Guardian News and Media, 6 Ian. 2016. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (https://www.theguardian.com/commentisfree/video/2016/jan/06/dont-let-trump-fool-you-rightwing-populism-is-the-new-normal-video).

Gustavo Payan. “Don’t Tell Or Belive A Single Story”. The Huffington Post. HPMG News, 14 Jun. 2016. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (http://www.huffingtonpost.com/gustavo-payan/dont-tell-or-believe-a-single-story_b_10403724.html).

Jack Holmes. “Here’s What 24 Hours of Donald Trump Discourse Actually Looks Like”. Esquire. Hearst Communications, 9 Mar. 2016. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (http://www.esquire.com/news-politics/videos/a42863/donald-trump-discourse/).

Laura Galescu. “Discurs politic. Cum trebuie să vorbească un politician pentru a fi considerat carismatic – Studiu”. DC News. SC Press Media Electronic SRL, 4 Noi. 2014. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (https://www.dcnews.ro/discurs-politic-cum-trebuie-sa-vorbeasca-un-politician-pentru-a-fi-considerat-carismatic-studiu_458453.html).

Lisa Mascaro. “‘Belive me’: People say Trump’s language is affecting political discourse ‘bigly'”. Los Angeles Times. Los Angeles Times, 12 Sep. 2016. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (http://www.latimes.com/politics/la-na-pol-trump-language-20160912-snap-story.html).

Rabbl Shmuly Yanklowltz. “Angels, Men and Government: Bringing Civility Back to the Political Discourse”. The Huffington Post. HPMG News, 23 Noi. 2016. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (http://www.huffingtonpost.com/rabbi-shmuly-yanklowitz/angels-men-government-bri_b_8602348.html).

Robert Leonard. “Why Rural America Voted for Trump”. The New York TImes. The New Tork Times Company, 5 Ian. 2017. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (http://www.nytimes.com/2017/01/05/opinion/why-rural-america-voted-for-trump.html?smid=fb-nytimes&smtyp=cur&_r=0).

Teun A. van Dijk. “Political discourse and political cognition”. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (http://www.discourses.org/OldArticles/Political%20discourse%20and%20political%20cognition.pdf).

Teun A. van Dijk. “What is Political Discourse Analysis?”. University of Amsterdam. Web. Accesat 6 Ian. 2017 (http://www.discourses.org/OldArticles/What%20is%20Political%20Discourse%20Analysis.pdf).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: